memoria.ro Bibliotecă digitală

Amintirile unui pedagog militant

Ungurii au rămas uimiţi când au aflat că noi l-am achiziţionat şi pe doctorul Victor Babeş, o valoare ştiinţifică mondială, şi pe Emil Racoviţă la fel, mai erau şi alţii de mare valoare, între care Sextil Puşcariu, Iulian Teodorescu de la Iaşi, Vasile Dimitriu, profesor de drept comercial la Iaşi, om în vârstă, care, într-un minunat patrotism, a renunţat la catedra lui unde a funcţionat viaţa întreagă şi a venit la Cluj ca un simplu agregat, şi aşa mai departe.

După aceea am adus şi profesori străini, de exemplu pe geograful renumit de Martonne de la Paris, care a ţinut cursuri la Cluj un timp oarecare, apoi pe profesorul Jules Guyart de istoria medicinii, adus de la Lyon, înfiinţând la Cluj şi conducând mai mulţi ani o catedră care nu-şi găsea asemănare. Clujul a avut cea dintâi catedră de istoria medicinii de la vreo universitate din Europa. Noi am creat-o cu Guyart, care a susţinut-o cu multă demnitate şi a format un urmaş bine pregătit în persoana doctorului Valer Bologa şi un muzeu de istoria medicinii care este o realizare la un înalt nivel.

Aşa că universitatea s-a înjghebat de la început în nişte condiţii mai presus de prevederile noastre. Ungurii căutau să minimalizeze prin şoapte de la om la om că românii nu sunt în stare să facă un lucru serios, că au umplut universitatea cu dascăli şi cu popi de prin sate,  ceea ce nu era în nici un singur caz adevărat. Când au văzut ce s-a realizat, la un interval de vreo trei ani, patru ani, fostul ministru al instrucţiunii al Ungariei, Homan, a scris o lucrare vastă despre învăţământul superior în statele succesoare ale vechii Ungarii. Scria despre Universitatea din Cluj într-o formă foarte obiectivă:

Un timp îndelungat a dăinuit despre Cluj opinia că românii au făcut o universitate care nici măcar nu este de nivelul unui liceu serios, că au adus popi şi învăţători de prin sate. Ei bine, trebuie să spunem acum, după ce vedem cu ochii realizările timp de câţiva ani ale acestei universităţi, că românii au înţeles mai bine decât noi problema universităţii, că au creat o universitate care întrece toate aşteptările – şi a adus nişte elogii care ne-au mirat şi pe care le-am şi consemnat eu într-o lucrare de a mea de mai târziu ca un document, că adversarul a trebuit să recunoască în mod obiectiv că ceea ce s-a făcut la Cluj de români a fost o operă care pe noi ne onorează şi îi umple de îngrijorări pe unguri.

Aşa că în legătură cu Universitatea din Cluj, eu am avut satisfacţia de a constata că am putut să văd problema mai clar decât contemporanii mei şi să fiu principalul înfăptuitor acolo al unei opere care a fost apreciată mai târziu, mai ales în primul deceniu de activitate a sa, chiar şi de străini, în cuvinte dintre cele mai elogioase.
Când, după zece ani de activitate a Universităţii „Daciei Superioare” din Cluj am organizat serbări jubiliare care au luat proporţii mari, cu delegaţi străini de la universităţi din Italia, Franţa, Anglia, serbările pecetluiau o realitate înfăptuită de un popor în epoca plină de zbucium şi de greutăţi peste care a ştiut să treacă şi să întemeieze o instituţie care putea sta cu fruntea sus alături de universităţile similare din toată Europa. [pag. 238-239]