Începea pentru noi, odată cu instaurarea terorii comuniste, ceea ce aș putea numi o pedagogie a spaimei. Părăsisem pentru foarte multă vreme spațiul universitar. Aș fi putut chiar crede că-l părăsisem pentru totdeauna,  dacă n-aș fi păstrat – în pofida tuturor obstacolelor ce făceau imposibilă o asemenea întoarcere – speranța, încrederea într-o reconquista, cum ar fi spus vechii spanioli. Atunci chiar când, pierzându-mi nu numai postul de începător în cariera universitată, ci posibilitatea de a cerceta, de a citi și scrie, odată cu pierderea libertății, acolo, în temnița comunistă am descoperit, în singurătatea celulară și apoi alături de alții, împreună cu alții, posibilitatea meditației, a reflecției, a  comunicării, a învățării și predării. Nu era acolo un simulacru de școală, de universitate. Ne lipseau prea multe pentru a simula măcar viața universitară. Și totuși, am regăsit acolo formele elementare, primitive ale spațiului universitar. Un spațiul al cărui îngustime, parcelare celulară, despuiere de orice mijloace îmi amintea acele conventicule ale înaltului Ev Mediu, acea societas, comunitatea învățăceilor adunați în jurul câte unui dascăl. N-aveam din partea autorităților ce ne țineau sub zăvoare nicio licentia docendi, o autorizare de a preda, autorizare pe care Biserica medievală a dat-o cu aproape o mie de  ani în urmă primelor nuclee universitare din școlile monastice ale Occidentului. Ne lipsea orice libertate de a cerceta, de a învăța, de a preda, acele libertăți și privilegii, pe care le statua universităților bula pontificală, Parens scientiarum în 1231.
Paradoxul universului universitar se revela, însă, și în acea universitate a catacombelor. Reducerea la extrem a spațiului, eliminarea totală a uneltelor de lucru,  abolirea silnică a libertăților nu puteau îngrădi acea libertate a spiritului, care triumfă asupra oricăror opreliști și se proiectează într-un univers în expansiune, fără limite. Sunt mai mândru azi de a fi fost pedepsit cu „neagra”, fiind prins cu o coajă de săpun presărat cu praf  DDT, pe care scrijelisem, pentru discipolii mei, numele unor gânditori presocratici despre care le vorbisem, decât de a fi publicat atâtea cărți scrise de mine mai târziu. Cu toate interdicțiile ce aboleau libertățile, ca să nu mai amintesc privilegiile universitare, acolo sub bolțile Jilavei, sau ale bătrânei cetăți a Făgărașului, la Gherla sau într-o mică celulă în care ne înghesuiam  treisprezece deținuți, ca și în încăperea din subsolul, din subpământa – cum am numit-o eu – a închisorii pentru trădare din Pitești, învățam de la alții și-i învățam pe alții, ca într-un studium al universităților de la începuturile istoriei lor, azi aproape milenare. Ca în învățământul scolastic, o „lectio” urmată de „disputatio” se desfășura oral.  Fără să le-o mărturisesc celor 60-70 de camarazi de celulă din subpământă –printre care venerabilii episcopi uniți, azi adormiți în Domnul, Alexandru Russu și Ioan Ploscaru – mă simțeam ca un urmaș îndepărtat al unor Bonaventura, Duns Scott sau Toma de Aquino, în serile în care le vorbeam, pe teme pe care le pregăteam febril, uitând până și de burta ghiorăind de foame, meditând acolo, chircit pe marginea patului de fier, pe care-l împărțeam cu viitorul arhiepiscop al Clujului, George Guțiu, fără o carte, fără un condei, fără o foaie de hârtie.          [pag. 352-353]