În decembrie 1916, în cursul unei călătorii de la Iași la Odessa, profesorul Onisifor Ghibu a stat câteva zile la Chișinău. Mai târziu, în memoriile sale, intitulate În Basarabia revoluționară 1917-1918, va simți nevoia să explice contextul în care a hotărât să se dedice promovării cauzei naționale în această „stranie provincie țaristă”. Primele impresii despre Chișinău sunt importante în economia unei imagologii a orașului proiectat în câteva pagini de autentică literatură, care își fac loc prin expresivitate în restul textului, documentar în mare parte.  Scriitorul a reușit să reprezinte artistic segmentul temporal de „liniște dinaintea furtunii”, când, sub aparența stabilității înfruntate cu resemnare, apatie și delăsare, se desfășurau simultan și parcă fără a se influența reciproc două lumi, două realități divergente, care aveau viziuni radical diferite despre viitor. Una era loială încă imperiului monarhic și alta se arăta sensibilă la învălmășeala revoluționară, anti-țaristă, la rândul ei generând două curente: unul bolșevic-anarhic și altul regenerator în sens național.
Două situații surpinse reportericesc în prospețimea primului contact cu ele sunt în măsură să dea o prezentare a sufletului social al basarabeanului din acel an, 1916, când bătrânul continent suporta ravagiile primului război mondial. În gara Ungheni, un preot moldovean își petrecea fiul, ofițer rus, la război, vorbindu-i în limba rusă. Întrebat fiind, preotul îi răspunde în „moldovenește” că fiul său pleca să apere marea împărăție de dușmani, reproșându-i îndată interlocutorului său român faptul că „Rumânia (cu accentul pe a doua silabă)” i-a pricinuit Rusiei un mare necaz, căci, „s-a lăudat că este bine pregătită de război și când colo, ea n-a putut ține frontul nici o lună de zile”. Conștient ori ba, preotul nu își punea problema sensului sacrificiului fiului său și a altor moldoveni trimiși într-un număr imens, încă din 1914, să satisfacă voracitatea Imperiului în expansiune. Scriitorul își nota în cartea Călătorind prin Basarabia (1923) că regimentele cu moldoveni de la Petrograd îi rămâneau loiale țarului și în timpul revoluției din martie 1917. Această inerție de gândire nu putea să-l lase indiferent.
Dispusă simetric, a doua poveste arăta o cu totul altă lume, mai mică: a viitoarei elite naționale, cea locuită de basarabenii de la redacția ziarului „Cuvânt moldovenesc”, unde Onisifor Ghibu avea să fie martor și totodată formator al mișcării de emancipare națională. Scena primei lui întâlniri cu Pantelimon Halippa merită un loc în șirul de povești ale Chișinăului de altădată. Văzând în ziarul „Neamul românesc” oferit de musafirul de peste Prut articolul omagial scris de directorul acestuia, Nicolae Iorga, în cinstea „împăratului Nicolae”, Halippa a pufnit în râs și a pronunțat profetic: „Ce imbecilitate! Iorga crede că  Nicolae al II-lea e stâlpul Rusiei? Dar Nicolae al II-lea e un simplu stârv.  Azi-mâine o să-l măture revoluția de nici de nume nu o să i se mai știe!” În replică, Ghibu i-ar fi zis ușor ironic: „Apoi, știi că aici, în Rusia, toți visați numai revoluție. Dar pentru aceea istoria își urmează înainte mersul ei”. La rândul lui, Halippa i-a reproșat ardeleanului faptul că greșeala guvernului român de a merge împotriva nemților a fost cauzată de necunoașterea  realităților din Rusia. „România, a continuat basarabeanul, trebuia să se unească cu Puterile Centrale și să atace Rusia, pentru a o dezmembra și a dezrobi astfel Basarabia, care, altfel, se prăpădește din punct de vedere românesc.” Două păreri opuse referitor la strategiile de război ale românilor, prilejuite de iubirea de patrie în aceeași măsură, ținând de dorința acestora de a-și vedea eliberat pământul, Transilvania și respectiv Basarabia i-a unit. Acordul a fost sărbătorit cu o plimbare pe ulițele Chișinăului pentru a-i arăta ardeleanului „ceva din viața moldovenească a Basarabiei”. Orașul în prag de revoluție nu i s-a arătat vizitatorului altfel decât prins în forfota cotidianului specifică unei localități urbane de provincie. [pag. 203-205]