De ce am plecat din România
  •  Ne-a mai rămas, din întâlnirea de astăzi, un sfert de oră. Aș vrea să avem timp să vorbim și despre cartea la a cărei lansare ați participat ieri. Și mai ales, din nou, despre experiența cu doctorul Barnard. Dar înainte voiam să vă întreb de ce ați decis să plecați din România.
            Din două motive. Primul: n-am mai fost lăsat să lucrez.
  • Ce-nseamnă asta?
În afară de toată politica ierarhiei, de ascunzișurile, de intrigăria internă a serviciului, în care până la urmă reușeam să mă descurc, deși aveam oroare de metodele la care trebuia să recurgi ca să ajungi să poți opera, în afară de toate astea, zic, mai erau blocările de material chirurgical, sub motivația că nu există valută. Te trezeai că nu sunt valve cardiace, că nu sunt suturi, că nu sunt seturi de circulație extracorporeală, medicamente, oxigen, în fine, tot ce poți să-ți închipui că bloca programul operator.
O pană de oxigen sau de lumină sau de apă se rezolva, să zicem, într-o zi. Dar când nu aveai materiale de import, cum sunt valvele, se oprea toată clinica pentru trei-patru-cinci-șase luni. Asta devenise atât de frecvent, încât la o simplă socoteală rezulta dintr-o dată că nu mai lucrai un an, ci trei luni pe an.
Al doilea motiv: am avut la un moment dat senzația că nu numai ce mi se întâmplă mie, dar și ce i se întâmplă întregii societăți amenință viitorul  copilului meu. Direcția în care mergea România în 1985 amenința în mod clar viitorul fetei mele. Și atunci mi-am zis: ai 42 de ani. Poți să iei totul de la capăt și, de data asta, prioritatea nu mai e cariera ta, prioritatea este viitorul copilului tău, și dacă mai aștepți doi, trei, cinci ani s-ar putea să nu mai reușești să faci asta. Îți condamni copilul să treacă prin ce va urma. Acestea au fost motivele.
  • Evident, n-aveați de unde să știți că în 1989 se va schimba totul. N-ați regretat atunci că n-ați rămas în România?
M-am bucurat imens pentru ce s-a întâmplat și am urmărit cu cea mai mare intensitate totul. Țin minte că ne-am dus la cei mai apropiați prieteni, fluturând din mașină  pe geamul deschis steagul românesc, și toți eram mișcați și n-am dormit și am urmărit tot ce se petrecea. Dar nu mai era cale de întoarcere. Intrasem în profesiune, mă bucuram deja de încredere și reputație bună. Descoperisem că se poate lucra în echipe în care nimeni nu ura pe nimeni, în care relațiile erau normale, în care nu trebuia să te uiți mereu peste umăr ca să vezi cine te amenință pe la spate. În care exista competiție, dar nu intrigi și minciuni, în care valoarea, odată recunoscută, era respectată. Or, toate astea n-aveau cum să se schimbe în România pe la o zi la alta. Gândul de a mă întoarce la atmosfera din departamentul în care lucrasem nu m-a atras.
  • Dar pentru cei rămași aici, pentru soția dvs., pentru fiica dvs., anul acela și jumătate, până când au putut veni în America, n-a fost greu?
A fost greu pentru toți. Și pentru ele și pentru mine, desigur.
  • Da, dar în feluri diferite. Îmi închipui că pentru ele, rămase aici în condițiile în care dvs. reușiserăți să plecați...
Printr-un noroc și prin intervenția extraordinară a regretatului profesor Trestioreanu de la Institutul Oncologic, soția mea a lucrat până în ultima zi, ceea ce nu se întâmpla des în cazul celor care făceau cerere de plecare în străinătate. Dar când Securitatea a venit la Trestioreanu și i-a spus: „Trebuie să o dai afară pe dr Maria Constantinescu!”, el a zis: „Am doar două anesteziste, avem program de 30 până la 40 de operații pe zi și sunt sute de oameni bolnavi de cancer pe listele de așteptare. Ce-mi cereți dvs. înseamnă să tai programul la jumătate. Nu fac asta. Dacă dvs. o dați afară, nu am ce să fac. N-am ce să fac, pentru că nu eu sunt cel care hotărăște până la urmă. Dar, ca șef al clinicii și ca director al spitalului, nu pot face asta.”
[pag. 101-104]