Din păcate, manevrând formulări alunecătoare, profesorul Ianoși se sustrage unui asemenea demers demistificator și sucombă unei viziuni false despre lumea  în care a trăit.  Paginile despre reprimarea de către Securitate și de către activiștii de partid a studenților de la Facultatea de Filozofie în septembrie 1965 ascund mai mult decât dezvăluie. Într-o situație similară, în martie 1968, la Varșovia, un Leszek Kolakowski (și nu doar el) s-a solidarizat deschis cu studenții rebeli. A fost eliminat din universitate, a emigrat. La fel și Stefan Morawski, un celebru estetician marxist. Erau acei profesori, oameni de stânga. Au avut curajul să sfideze un regim comunist, în curs de fascizare. La București, decanul Tudor Bugnariu a reacționat în chip demn. A plătit pentru curajul său.
Promițând să fie o confesiune necruțătoare, volumul este un partizanat dezolant. Profesorul Ianoși nu se poate înălța  deasupra pornirilor preaumane, plătește polițe și se răzbună. Scrie fișe biografice ca pe vremuri, la Secție. Sunt mai multe cazuri care pot lustra ceea ce menționez aici. Ura pentru Mircea Mihăieș, de pildă, îl orbește. Nu-i poate ierta rostirea unor lucruri pe care nici măcar prietenii domnului Ianoși nu le pot nega: că a fost, între 1955 și 1965, instructor la CC al PMR, în cadrul Secției de Literatură și Artă. Nu era o funcție ca oricare alta. Iar Ion Ianoși nu era un primitiv, precum alți instructori. Era subtil și sofisticat, știa ce face. Poza naivității retroactive nu-l servește și nu convinge. Până și Dumitru Popescu a scris cu mai multă duritate despre atmosfera sufocantă a anului 1958, despre prigoana împotriva intelectualilor.
Este greu de crezut, dar acest gânditor cosmopolit, cunoscător profund al marilor curente filozofice ale modernității, a trecut prin secolul Gulagului și al Auschwitzului fără a pricepe ce a însemnat de fapt totalitarismul. Vorbim despre un om care i-a citit  atent pe Kant și pe Kirkegaard, pe Nietzsche și pe Berdiaev, un  specialist în Dostoievski și în Thomas Mann, dar care nu reflectează la problema Răului. Nu a unui Rău abstract, ci a Răului pe care l-a slujit chiar el, specialist în cultura rusă și în cea germană, admiratorul nu doar al lui Thomas, ci și al lui Heinrich Mann. Mai precis, pentru a relua formula lui Vladimir Soloviov, a Răului ca falsificare a Binelui. Se crede și el un „vinovat fără vină”. Se înșală. Să fii orb în anii '50 este un lucru, să rămâi orb și în ziua de azi este altceva.
Profesorul Ianoși are o problemă cu mine. Sunt mai prezent în carte decât fostul său șef în cadrul Direcției de Propagandă și Cultură a CC al PMR, Leonte Răutu (un detaliu: nu am fost rudă cu acesta). Nu-mi poate ierta, mai presus de toate, rolul pe care l-am jucat în coordonarea Raportului final. Nu poate subscrie la ideea că a existat un „regim comunist” și, cu atât mai puțin, la concluzia că acest regim a fost criminal și ilegitim.                     [pag. 98-99]