În anul 1920, într-o luptă inegală cu trupele bolşevice, locotenent-colonelul Hnat Porohivski s-a retras pe malul drept al Nistrului, iar din anul 1930 lucrează pentru Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române. Luând parte la lupte din primele zile ale războiului antisovietic, în calitate de ofiţer superior al Agenturii Frontului de Est, a condus Biroul de Studii, Documentare şi Centralizare. Volumul publicat sub egida  Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române reprezintă un prim pas de recuperare a memoriei celui căruia i se datorează, în mare parte, menţinerea poziţiei de ostilitate a emigraţiei politice ucrainene din România faţă de comunism şi de imperialism.
 
„N-a trecut mult timp, când, într-o seară, pe data de 6 noiembrie 1944, în ajunul acelei zile nefericite de 7 noiembrie când comuniştii sovietici sărbătoreau aniversarea „revoluţiei din octombrie”, stăteam cu toţii la masa de seară. Deodată s-au auzit ciocănituri la uşă. Tata păli, mama scoase un vaiet, mie mi se strânse inima căci simţeam că se va întâmpla ceva îngrozitor. Nici n-am apucat să deschidem uşa, că intruşii au şi intrat, scoţând-o din ţâţâni. Erau şapte inşi, dintre care unul în uniformă militară sovietică.
Lucrurile s-au desfăşurat fulgerător, căci imediat tata scoase un revolver, intenţionând să se împuşte. Dar în aceeaşi clipă unul dintre cei şapte i-a sucit mâna la spate şi l-a dezarmat. I-au spus că trebuie să-i urmeze pentru a fi interogat. Cel îmbrăcat în uniformă i-a spus mamei să nu se îngrijoreze, fiind vorba doar de un interogatoriu, iar mâine dimineaţă soţul ei va fi acasă. Tata începu să-şi ia rămas bun de la noi, o îmbrăţişă pe mama, pe bunica şi pe mine. Bunicii i-a spus: „Nu te teme, mamă, totul va fi bine!”. Când m-a îmbrăţişat pe mine am întors capul ca să nu-mi vadă lacrimile. Am vrut să mă arăt curajoasă ca şi el. Tata plecă cu ei.
La poartă în întuneric aştepta o maşină neagră ca o pasăre de noapte. Au demarat în trombă. De atunci nu l-am mai văzut niciodată pe tatăl meu. Restul nopţii niciunul dintre noi ai casei n-am închis un ochi, zadarnic aşteptându-l. Mama m-a întrebat, ce cred eu, oare se va întoarce? Eu, care aveam un mare respect şi încredere în militari, i-am spus că da, devreme ce domnul ofiţer aşa a promis. Mama însă părea să se îndoiască de asta.
De cum s-a luminat de ziuă, mama s-a dus împreună cu mătuşa Antonina la Miliţie, unde au povestit ce s-a întâmplat şi au întrebat cum am putea afla unde l-au dus pe tata. Răspunsul ce li s-a dat a fost că acum ruşii sunt stăpâni în ţara asta, iar NKVD-ul îşi face de cap după cum vrea.” [Fragment din capitolul „Tatăl meu, colonelul”, semnat de scriitoarea Olha Porohivska, unica fiică a lui Hnat Porohivski]