Numirea sa ca ministru de externe de către Carol al II-lea, la 21 decembrie 1938, în guvernul Miron Cristea (va rămâne până la începutul lui iunie 1940, în toate guvernele care s-au perindat în acest timp, greu de numărat astăzi!) nu era neapărat în logica lucrurilor, dar nici cu totul surprinzătoare. Relaţia sa cu Carol era veche, din anii ´20: fusese unul dintre ziarişii care se opuseseră atunci proiectului naţional-liberalilor de a-l exclude pe prinţul Carol de la succesiunea Tronului. Momentul fusese de altminteri unul dintre puţinele când intrase în conflict deschis cu autorităţile, şi de aici, probabil şi proastele sale relaţii cu Vintilă Brătianu. Dar, în acelaşi timp, se opusese, pe cât putuse, planurilor regelui de a-şi institui un regim personal. Se înţelege că, prin această numire, Carol încerca să facă un gest de întărire a legăturilor cu Franţa şi Anglia, dar şi să profite de excelenta reputaţie a lui Gafencu, de expertiza şi determinarea sa. La întrebarea ce a fost mai întâi: gazetarul sau omul politic, nu se poate tranşa în vreun fel. Este evident că, pentru Gafencu, gazetăria este o pregătire, un suport al unei cariere politice, dar nu ţine să amestece prea mult cele două planuri şi nici să le pună într-o relaţie de ierarhie. [pag 14-15]