Concomitent cu numirea mea, am primit ieri din Franţa un pachet care e deosebit de bine-venit, pentru că îmi aduce săpun de bărbierit. Al meu se apropia de sfârşit, iar aici e imposibil de procurat. [...]
De dimineaţă m-am abţinut să mă duc în tranşee... Oare voi căpăta deja mentalitatea şi obiceiurile unui mobilizat pe loc?... De vegheat. E drept că aveam un pretext foarte valabil. Trebuia să-i informez pe cei doi şefi ai mei, fostul şi cel nou, despre numirea mea. Bineînţeles că am început cu primul. Pesemne că bănuia, fiindcă nu a lăsat să se vadă nici o surpriză. Pe urmă am coborât la Rateşu ca să mă prezint colonelului Sachelarie, comandantul brigăzii de care depind de acum înainte.
Hotărât lucru, sub aspectul comodităţii relaţiilor mele cu şefii români, nu am noroc. Nici unul dintre primii doi colonei nu vorbea curent franceza. Cu acesta, e şi mai rău. Nu ştie nici un cuvânt. Spre deosebire de Blanc, care cunoaşte limba locului şi a avut totdeauna de-a face cu superiori care se exprimau perfect în a noastră...
Noul meu colonel este, se pare, de orgine modestă, unii spun că de rang inferior – ceea ce este foarte rar aici – şi deci nu a învăţat franceza nici în familie, nici la şcoală. Are deci motiv să sufere de un complex de inferioritate. Ne-am mai întâlnit de multe ori; dar e stânjenit şi evită să  stea în preajma mea, de teamă că va trebui să se dea de gol.
În plus (oare tocmai pentru că nu ne ştie limba?) i s-a dus buhul c-ar fi francofob. Cu toate acestea, mi se spusese nu doar o dată că, fiind la curent cu modul meu de a mă comporta, avea cea mai mare stimă pentru mine şi aducea cele mai mari elogii conduitei mele.
M-a primit foarte amabil, mi-a strâns mâna de mai multe ori cu efuziune şi m-a copleşit cu cuvinte de bun venit, exprimându-şi bucuria că mă are lângă el.  M-a mirat, dar mi-a făcut şi plăcere. Poţi oare totuşi să te încrezi în aceste amabilităţi cu care ne potopesc românii? Vom vedea.
Pe urmă m-am dus să rezolv câteva mici detalii privind instalarea mea cu ofiţerul său de ordonanţă, locotenentul Petriţopol care, în civilie, este profesor de fizică. Această comunitate de profesiune ar fi trebuit să ne apropie, cum s-a întâmplat între Buricescu şi mine. Dar aici nu este cazul. Petriţopol ăsta al meu are o reputaţie destul de proastă în regiment. I se reproşează că e grec şi că a ştiut întotdeauna să se pună la adăpost. Mie mi se pare plin de sine, lăudăros, palavragiu, pe scurt, prea puţin simpatic. Pe de altă parte, vorbeşte foarte bine franţuzeşte. Aş spune chiar, puţin cam prea bine. [pag. 251-252]