Am ajuns atunci în mijlocul infernului, căci numai aşa pot numi ceea ce mi-a fost dar să văd cu ochii mei. Soldaţii români, pietrificaţi de groază, se adunau instinctiv în buchete, în grupuri, iar tancurile treceau fără milă peste ei, strivindu-i şi lăsând în urmă o masă roşie de sânge şi carne aburindă pe zăpadă. Alte tancuri se opreau în faţa grămezilor de soldaţi, unul sau doi soldaţi sovietici se dădeau jos de pe tancuri. Îi luau de mână pe ai noştri, îi urcau pe tancuri pe cei mai "norocoşi" şi îi luau prizonieri. Alţi ruşi de pe alte panzere se opreau în faţa soldaţilor adunaţi, şi tot aşa, unul sau doi dintre bolşevici se dădeau jos şi îi împuşcau pe loc în cap, chiar dacă soldaţii noştri îi implorau plângând în genunchi să aibă milă. Iar alţi români de-ai noştri erau pur şi simplu dezbrăcaţi în pielea goală spunându-li-se cu o cruzime fără margini: Și acum mergeţi pe jos la Bucureşti! La temperatura de minus 45 grade, soldaţii goi, complet dezbrăcaţi, mureau în convulsii, în modul cel mai atroce.