La aceasta, Generalul Prezan i-a răspuns: „Comandamentul suprem român a căzut de acord cu comandamentul suprem rus când i-a predat o parte din frontul Armatei de Nord, ca el să-şi poată trimite delegaţi pe lângă Comandamentele ruseşti, care să-l ţină la curent cu operaţiunile, sau situaţia de pe frontul unde se găsesc. Ca urmare, locotenentul Bogdan reprezintă acolo Comandamentul Românesc  şi-l roagă să-i dea posibilitatea să-şi îndeplinească misiunea pe care o are, atât în folosul Armatei Ruseşti cât şi al celei Româneşti, chiar şi prin incursiuni pe frontul inamic.” Rusul, indignat, trânteşte telefonul pe masă şi-i zice unui căpitan să-mi facă zapisul cerut şi apoi, să merg unde-mi place...

După ce am primit zapisul m-am dus la oamenii mei, şi înarmându-ne cu puştile noastre, cartuşe şi grenade de mână, trecem frontul rusesc, care se afla pe graniţa Moldovei, între Bicazul românesc şi Bicazul unguresc. Mergem tot înainte, să descoperim frontul austro-ungar, mergem, mergem, urcăm pe munte cu precauţie, să nu dăm fără veste peste vreun inamic. Însă inamicul, ca-n palmă. Abia pe creasta Gurghiului am dat de inamic, care îşi pregătea tranşee, ciocănind în stânci şi încărcând zid de bolovani în faţa lor. Apropiindu-ne prin tufişuri de ei, observăm într-o văgăună doi soldaţi din armata lor, cari coborau în jos, spre noi. Ne ascundem în tufişuri ca să vedem dacă nu cumva vin şi alţii în urma lor, crezând că ei patrulează şi că în urma lor vine vreo grupă.
Însă vedem că ei merg la vale, trec de noi şi în urma lor nu mai vine nimeni. Atunci îmi dau seama că ei dezertează. Ne luăm şi noi la vale după ei şi când ajungem în dreptul lor, cu armele în mână, le strig: „Staţi!” Ei se opresc şi ridicându-şi mâinile, răspund: „Ne predăm!” Le ordon:  „Ieşiţi din văgăună, la noi!” Ei ascultă şi vin la noi.  Se prezintă un caporal şi un soldat, români din comuna Cozma, din Câmpia Ardealului, şi spun că li s-a urât de unguri şi că vor să se predea la români. Îi întreb din ce regiment fac  parte şi ce trupe sunt pe frontul lor, ei mi-au înşirat tot, ce aveau ei în apropiere şi că sunt trupe puţine, fiindcă cea mai mare parte a fost dusă spre Braşov şi aici aşteaptă să le vină rezerve din Tg. Mureş. Ei mi-au istorisit că românii  şi pe front şi acasă sunt trataţi ca nişte câini mizerabili. Toată lumea era bucuroasă – şi cei din armată ca şi cei de acasă – că vin românii şi ne scapă de barbarii ăştia...

Îi tratăm cu merindea noastră şi stăm de vorbă cu ei. Eu mă gândeam că dacă îi ducem la Comandament, ruşii îi vor trimite în Rusia. Ei nu ştiau că în faţa lor nu mai sunt români, cu ruşi. Şi le propun să se pună în slujba noastră şi să se întoarcă înapoi, să ştiricească unde şi ce trupe au, dacă au primit rezerve, şi dacă vor să atace frontul nostru şi când. Caut lângă poteca pe care venisem un arbore mai mare şi fac la rădăcina lui o gaură în pământ, pun pe ea o lespede de piatră şi-i spun caporalului ca orice ştire de pe front, din interior, de acasă, despre data când vor să înceapă vreo ofensivă sau veşti pe care le aud ei de pe alte fronturi să le scrie, şi noaptea sau ziua, când vor putea, să se furişeze prin tufişuri şi să pună hârtia sub lespede. Dacă se fac patrulări, ei să se ofere primii, că atunci au cea mai bună ocazie să pună veştile sub lespedea de piatră de sub rădăcina arborelui însemnat de mine cu baioneta şi cretă albastră. Şi când vor simţi că vor să înceapă ofensiva, ei să treacă înainte la noi, ca să-şi scape viaţa, căci până la urmă tot vom cuceri Ardealul şi vrem să rămână în viaţă cât mai mulţi români... „Spuneţi la toţi ai noştri din armata austro-ungară că unde pot, să se predea, ori pe ce front s-ar afla”. [pag.123]