Bunavestire
[...] Se poate lesne susține că falsul Mesia din cartea lui Breban, acel locotenent Farca ce incendiază, după moartea sa, creierele rătăcite ale unei provincii subdezvoltate mintal, nu merge nici el mai departe în înțelegerea gândirii nietzscheene – și într-adevăr, rarele texte citate din el sunt de o consternantă sărăcie de idei, de o imaturitate autodidactă, de un nivel lamentabil. Cum să pretinzi însă că autorul romanului împărtășește  aceste teorii, acest delir subintelectual? Nu numai fiind că un romancier nu se confundă cu personajele sale – ceea ce ar fi de ajuns -,  dar și pentru că Nicolae Breban și-a luat niște precauții suplimentare.  Nu mă gândesc la „postfața” ce mi s-a părut, dacă nu „conjuncturală”, în orice caz inutilă – o carte există în afara acestui gen de justificări și explicații; rare sunt romanele în care un autor și-a dezvăluit mai insistent – uneori până la șarjă- distanța față de personajele sale, intervenind direct spre a le lua în derâdere, cu efecte nu totdeauna reușite pe plan pur estetic. Satira este constantă, neaducând neapărat o notă de ruptură și de modernitate, cum susține Nicolae Manolescu, menținând însă continuu distanța dintre autor și „antieroii” săi.
Or, ce pretind detractorii Buneivestiri? Că într-adevăr șarja și derâderea ar exista în prima parte a cărții, dar ar fi absente în a doua, când Nicolae Breban s-ar identifica neapărat cu personajul său principal, merceologul Grobei, devenit falsul profet al lui Farca, falsul Mesia. Că epilogul cărții ar dovedi clar acest lucru, constituind apologia lui  Grobei-Ioan Botezătorul, o apologie fără umbre, fără rezerve. Să revenim la texte – metoda cea mai simplă și cea mai puțin întrebuințată în România ori de câte ori se organizează campanii de calomnie. Deschidem deci Bunavestire la pagina 582. Grobei care, scrie negru pe alb Mihai Ungheanu, „e privit  ca un sfânt, proiectat într-o lumină magnifică” de Nicolae Breban, se vede definit de același Nicolae Breban ca „un Ioan care descoperise un Iisus-Politic, mort.” Și mai departe, autorul ne vorbește  de „încăpățânarea sa neroadă și totală”, de viața lui „oarbă și fanatică”. Acestea să fie oare epitelele prin care faci apologia unui personaj, te identifici cu el, îl proiectezi într-o lumină magnifică?
Firește că satira nu e singurul portativ al lui Nicolae Breban. Firește că scriitorul care și-a surprins întotdeauna personajele în subsolul obscur al tropismelor nedeslușite, reușind să închidă în cuvinte nedefinita viermuială  a inconștientului, și în fiecare om deslușind, ca într-o radiografie terifiantă, animalul bolnav ce pândește, nu-și poate trata  nici personajele din Bunavestire ca pe niște marionete. Și aici stă ambiguitatea fundamentală revelată, pe bună dreptate, de Nicolae Manolescu: Breban e părtaș și în același timp judecător. Grotescul nu e desprins de ființă, dar nu epuizează întreaga ființă. E adevărat la nivelul creatorului de personaje vii, și nu în sensul primar că le-ar împărtăși concepția despre viață sau ideile lor – câte și cum sunt.  [pag. 315-316]