Punctul de plecare. Primul lucru care te izbeşte în aceste relatări este dragostea faţă de ţinutul natal, de unde şi întrebarea: care este resortul acestui sentiment?  
Pentru început ne vom sprijini în demersul nostru pe o apreciere făcută de Tocqueville când descoperă cultul patriei care există la americani: „iubirea de patrie este un fel de cult de care omul se leagă datorită practicii”(8),  iar prin practică Tocqueville înţelege îndeplinirea unei îndatoriri şi exercitarea unui drept. Cum arată această îndatorire şi cum se manifestă exercitarea unui drept în acest spaţiu? Răspunsurile  trebuie căutate în faptul istoric, pe două paliere: un palier al vieţii sociale şi un al doilea palier, cel existent la nivelul guvernării.  
În esenţă guvernarea oricărui teritoriu se sprijină pe trei tipuri de medium, care se vor regăsi şi în cazul Bucovinei: a. medium-ul economic,  (,,banii” şi  corespondentul banilor care este  „piaţa”); b. medium-ul politic  ce are în centru noţiunea de „guvernare”; c. medium-ul social, care vizează chestiunea  „solidarităţii” (9). Prin aceste „medium”-uri se ţinteşte transformarea multiplelor comunităţi etnice (,,popoare”)  într-o singură populaţie,  concomitent cu transformarea individului în cetăţean, prin  definirea lui simultan drept subiect economic  şi  subiect politic, ce împărtăşeşte cu ceilalţi, aceleaşi valori şi principii.  
Aceste  schimbări nu se pot înfăptui fără un aparat de stat, fără o administraţie performantă capabilă să implementeze un tipar care are drept scop de a-i apropia pe minoritari unii de alţii. Miza este ca bucovineanul român să simtă că  mai degrabă face parte din  aceeaşi „lume” cu bucovineanul evreu sau cu bucovineanul ucrainean, cu care intră în relaţii vii, de viaţă,  decât cu moldoveanul de dincolo de graniţă. Acest fenomen este general, toate minorităţile din Bucovina suferind acelaşi proces de „aculturaţie”, o aderare mentală şi practică la lumea occidentală. Este cât se poate de firesc ca în decursul secolului al XIX-lea românii şi bănuiesc că nu numai ei, să se considere „bucovineni”, ca element de distinctivitate în raport cu „neamul” de care aparţineau.
Un prim pas întreprins de guvernarea austriacă în  construirea medium-ului economic l-a reprezentat împroprietărirea ţăranilor. Până la 1774 există o anumită realitate economică. Boierii români dădeau   pământul în arendă, dar niciodată în acelaşi loc. Acest mecanism de hărţuire ascundea o relaţie de putere. Nesiguranţa ţăranului conducea  la creşterea capacităţii de impunere a voinţei şi dorinţei proprietarului. Consecinţa a fost că ţăranul român nu-şi putea construi nici casă, nici şură. Lipsit de posibilităţile de a agonisi şi tezauriza, ţăranul trăieşte la limita supravieţuirii, neavând forţă în negocieri şi, ca atare, trebuie să accepte preţurile propuse de boier. Acest sistem exprimă un raport de forţă şi conduce la reproducerea unui raport de forţă, în totală opoziţie cu spiritul occidental al vremii (10).  
În momentul în care guvernarea austriacă distruge aceste relaţii  definite prin „domesticitate”, ea distruge şi puterea pe care boierul o are asupra unui teritoriu şi asupra sufletelor celor aflaţi în acel teritoriu. Ea face totodată din fiecare individ obiect-țintă al politicii sale și implicit al represiunii, ca expresie a violenței politice.  Este posibil ca un anume contract afectiv să se fi rupt atunci, pentru că românul a descoperit că viaţa lui s-a îmbunătăţit sub „străin”. Instituirea unor noi raporturi juridice consemnează instituirea unor noi raporturi ale celui în cauză cu puterea. Graţie faptului că este proprietar, ţăranul are o legătură directă cu statul, legătură care nu este mediată de alte structuri de organizare. În acelaşi mod s-a realizat şi împroprietărirea ţăranilor cu terenuri ce aparţineau mănăstirilor: „că aici terenul agricol era al mănăstirii Humorului. Toţi cei care erau aicea au fost  împământeniţi după 1848. În ce sens? Adică câtă moşie ai lucrat, adică pe cât te-ai contractat, îţi dăm pământul acela. Şi atunci o moştenit vreo  15 ha sau mai mult, că ştiu că avea aici, în grădină 4 ha şi aveau 10  şi mai multe hectare în deal, aici”. (Ion Andronic). Se observă cum guvernarea introduce în acţiunea sa un principiu liberal, enunţat de John Locke, anume că „proprietatea este muncă”, că omul are atâta proprietate cât poate munci şi că  valoarea proprietăţii nu este în sine, dată de vreun drept cutumiar, ci de capacitatea de a produce.
În plan personal, împroprietărirea produce, odată cu autonomia persoanei şi dezvoltarea sa cognitivă, pentru că ea solicită competenţe noi în rezolvarea problemelor complexe, cărora bucovineanul trebuie să le facă faţă. O decizie greşită ajunge să fie evaluată ca atare numai dacă cel care a luat-o a avut libertate şi acesta este primul pas în învăţare şi în dezvoltare cognitivă. Există astăzi abordări teoretice care leagă dezvoltarea cognitivă de dezvoltarea morală (11). Este vorba de dobândirea unui sentiment de control al vieţii. Acest proces de învăţare a continuat şi după 1918. 

---

Click aici pentru prezentarea Volumului II.