Într-un interviu, arhimandritul ortodox Mihai Goia, pe atunci încă diacon, relatează cum, împreună cu Călugărul Varahiil Jitaru, a preluat în 18 decembrie 1948 Mănăstirea Nicula. Astfel cei doi călugări moldoveni au fost arestați de Securitate după ce au coborât în gara din Gherla, deoarece erau îmbrăcați în haine monahale, dar, în urma unui telefon la Episcopia Ortodoxă a Clujului, au fost eliberați și, „am trăit ca niște pustnici, doi călugări”, deoarece „Manastirea Nicula a rămas pustie (1948) si s-au imprastiat toate lucrurile, tot ce au avut pe acolo ca si cand vin turcii. N-am gasit nimic la Nicula decat biserica si casele asa cum  le-au lasat ei (unitii), restul in interior absolut nimic. In biserica n-am gasit vesminte, covoare, decat pereti goi si catapeteasma; icoana Maicii Domnului era furata de ei – au luat-o si au dus-o acolo unde am gasit-o”, dar credincioșii au fost atașați de ei deoarece preoții lor se interesau mai mult de eclejie.
În primul rând, dacă monahii Varahiile Jitaru și Mihai Goia au fost arestați pentru că purtau haine monahale, înseamnă că au fost bănuiți a fi greco-catolici, deoarece simpla confirmare din partea Episcopiei Ortodoxe a Clujului că sunt ortodocși nu doar că le-a redat libertatea, dar a dus și la predarea (fără absolut niciun temei juridic sau de orice altă natură) a Mănăstirii Nicula.
În al doilea rând, este un pic penibil ca un călugăr ortodox să se plângă că a trăit material modest, ca un pustnic. Mai mult decât atât, pentru acest trai modest să-i acuzi pe greco-catolici că și-au furat propriile bunuri, deci Securitatea a fost ineficientă în a ți le preda ție.
În al treilea rând, și mai penibil este să-i acuzi pe foștii călugări greco-catolici că i-au neglijat pe credincioși și s-au interesat doar de eclejie, când tocmai starețul Varahiil Jitaru venea la Nicula alungat de la Mănăstirea ortodoxă Pângărați chiar de către credincioșii ortodocși, care amenințau că vor da foc mănăstirii într-un conflict pentru o livadă.
Un alt călugăr considerat de regim ca fiind cu probleme, dar care era avansat stareț doar pentru a prelua o mănăstire basiliană greco-catolică, este Arsenie Boca. Acesta este calificat într-o notă informativă din 18 noiembrie 1948 ca fiind  „unul dintre cei mai înfocați legionari, prin faptul că vara în timpul vacanței se duce (?) diferiți legionari din județ și alte părți, unde sub pretextul că se distrează și face excursii se duc și țin ședințe în locuința acestuia. La fel acesta mai e și un dușman al regimului, după care se exprimă chiar și în public că el luptă contra comunismului”;  chiar mult mai mult decât atât, într-o notă din 16 decembrie 1948: „Țăranii din comuna Deal, jud. Alba, care merg la mănăstirea Sânbăta, din județul Făgăraș, povestesc că părintele ARSENIE starețul mănăstirii, după ce a fost eliberat din deținerea de la Siguranța Brașov, a tinut o predică oamenilor în care printre altele a spus că: În curând va începe un nou război și rușii care au făcut atâta rău în țara noastră vor primi răsplata la ei acasă.”
În pofida acestor acuzații grave dintr-un dosar penal P 013928, călugărul Arsenie Boca, așa cum este menționat în documente, este eliberat din detenția Siguranței și i se permite să facă „un drum de convertire a gr. cat din munții Apuseni” la finalul căruia, la 11 decembrie 1948, este detașat să preia Mănăstirea Greco-Catolică Prislop, jud. Hunedoara, unde „Călugărul Boca Arsenie caută să ducă lumea în eroare, prin slujbe și minunile pe care pretinde că le face....” [pag. 144-145]