În ziarul „Le Matin”, din Paris, din octombrie 1929 avem ocazia să citim despre o nouă manevră încercată de Iosif Stalin, dictatorul Rusiei sovietice, în politica externă privitoare la Chestiunea Basarabiei din toamna anului 1927. Autorul articolelor, Bassedowsky, ne destăinuia faptul că a fost însărcinat de Stalin de a soluționa Problema Basarabiei, dar nu cu știrea Comisariatului Afacerilor Străine, ci prin Ministrul Lituaniei la Paris, Climas, ca agent de legătură. Scopul era de a transforma, pe de o parte România într-un instrument al intereselor rusești, iar pe de altă parte, de a convinge Franța, pentru a nu rupe negocierile sovieto-franceze în chestia recunoașterii datoriilor de război. Încercarea a eșuat, căci Ministrul român, Diamandi, a refuzat să intre în tratative pe Chestia Basarabiei, iar Cicerin, Comisarul Afacerilor Străine aflând despre această încercare a lui Stalin de a-l ocoli, a refuzat să trateze.
Anul 1933 aduce o nouă orientare a Sovietelor în politica externă europeană, la a cărei schimbare bruscă a contribuit atât posibilitatea unui conflict armat al Sovietelor cu Japonia în Extremul Orient, cât și trimful politic al național-socialismului în Germania (la 30 ianuarie 1933); prin dinamizarea și electrizarea întregului popor german, care își propusese să refacă Statul de importanță mondială prin lupta anticomunistă și antisemită.
La conducerea Afacerilor Externe din Uniunea Sovietică, Cicerin a fost înlocuit cu Litvinov în postul de comisar al Poporului, acesta inaugurând o politică de apropiere cu Franța.
Franța a încercat, prin politica sa, să ne apropie de Rusia sovietică, dar încercările nu au dus la rezultatul dorit.
 Întrevederile româno-ruse de la Riga ce au avut loc în ianuarie 1932 între reprezentantul sovietic, Stomoniacov și reprezentantul român, Ghica, precum și întrevederea Litvinov – Cădere din același an, au produs, cel mult, un diferend grav între conducătorii politicii noastre externe, Vaida-Titulescu și nici un alt progres în domeniul internațional, prin deosebirea de vederi asupra textului propus de Litvinov, la tratativele polono-ruse la care, după intervenția Poloniei, trebuia să adere și România și anume: „Orice încercare a U.R.S.S. de a rezolva chestiunile teritoriale pe calea forței este privită ca o violare a pactului de neagresiune”. Textul acesta arăta că există litigii teritoriale între Rusia și România, lucru neadmis de Guvernul român care urmărea, din contră, o garanție în plus.        
Cu această ocazie România propuse ca, în Tratatul de neagresiune să se definească teritoriul asupra căruia să se întindă puterea tratatului, adică forța juridică a acestuia să asigure neagresiunea și peste teritoriul dintre Prut și Nistru, așa cum era asigurat și restul teritoriului românesc, ceea ce Sovietele au refuzat, motiv pentru care tratativele au luat sfârșit.
În același timp, Polonia și Franța au încheiat cu Sovietele pacte de neagresiune. Parisul, mai mult, printr-un schimb de scrisori cu Moscova, obținu angajamentul din partea acesteia de a nu recurge la violențe în chestiunile litigioase cu România și ca urmare, era dispusă să încheie cu aceasta un pact româno-sovietic pe o durată de patru luni, act care, din partea României, îl desăvârși în 1933 fostul nostru mare diplomat Nicolae Titulescu, care, interesant, în 1932, încă nu avea convingerea definitivă pentru necesitatea încheierii unui pact de neagresiune cu Sovietele.                                                                 [pag. 328-329]