Chestiunea transnistreană. Ce vrea Rusia?
E timpul să clarificăm nu doar identitar, ci mai ales strategic, care este rolul desemnat astăzi de Rusia chestiunii transnistrene.
Începem cu o afirmație pentru noi indubitabilă: Rusia vrea să agreseze Republica Moldova, dar nu prin anexare de teritorii, ci prin „cedare” de teritorii. Nu e nici un paradox aici! Rusia nu are de ce să ia Transnistria de la Republica Moldova pentru că déjà o are. Și, în altă ordine de idei, Transnistria și-a declarat  independența cu un an înaintea Republicii Moldova – practic, Republica Moldova nu a controlat nici o zi regiunea separatistă. Rusia putea să o recunoască ca stat independent de sute de ori până acum, există și referendumuri acolo care să „valideze” o asemenea decizie, dar nu acesta este interesul ei. Interesul Rusiei privitor la Republica Moldova este să oprească extinderea frontierei NATO spre Est. Iar Transnistria este un instrument perfect pentru așa ceva – de fapt cel mai bun pe care îl are la dispoziție!-, respectiv este un instrument prin care Rusia vrea să oprească și extinderea EU/NATO și o eventuală Reunificare a Republicii Moldova cu România care ar aduce frontiera euroatlantică pe Nistru. Deci Transnistria este un instrument, nu un scop în sine. Cum este folosit? Simplu: „verși” conținutul electoral al Transnistriei în Republica Moldova, adică croiești o federație sau oferi o „autonomie extinsă” Transnistriei în interiorul Republicii Moldova, și cele circa 10% de vot masiv pro-Est vor schimba radical vectorul geostrategic al Republicii Moldova. Nici măcar teoretic nu se va mai putea vorbi atunci despre „orientarea europeană a Republicii Moldova”, nici măcar „apropierea de UE”. Așa trebuie privite lucrurile corect. Rusia, deci, nu vrea „anexarea” Transnistriei, vrea „anexarea” Republicii Moldova prin transnistrizare.  
Prin asta, Rusia: 1. Împiedică înaintarea frontierei euroatlantice blocând definitiv și integrarea euroatlantică  a Republicii Moldova, și unirea cu România; 2. Nu mai plătește pentru Transnistria (așa cum nu ar mai plăti nici pentru Donbas dacă ar obține și acolo o federalizare), chestiune importantă în condițiile în care Moscova are de gestionat economic și criza din Federația Rusă și Crimeea, și costurile de război, etc. În plus, dacă ar fi vărsată în contul Republicii Moldova datoria de peste șase miliarde de dolari americani la gaz pe care o are Transnistria, orice autonomie a Chișinăului ar dispărea complet.
Și nu e vorba doar despre Republica Moldova, ci despre Republoca Moldova și
Ucraina, căci cele două state sunt la pachet. Orice soluție  convenită pentru unul va fi replicată pentru celălalt. Rusia vrea controlul întregului prin intermediul părții, respectiv încorporarea regiunilor separatiste (mai puțin Crimeea, care e intangibilă) în Ucraina cu oferirea de garanții acelor regiuni (re)încorporate că aceasta nu se va integra în spațiul de securitate euroatlantic.
În primul rând, Republica Moldova este astăzi într-o poziție slabă de negociere, cu o Rusie care vrea să profite de context, o Americă neatentă la regiune și o Germanie care vrea să obțină un „succes” în relația cu Rusia (în cazul Germaniei nu e vorba doar de mandatul OSCE din 2016, Berlinul a început dialogul cu Rusia pe chestiunea transnistreană cu ocazia Memorandumului de la Meseberg din 4-5 iunie 2010).
În al doilea rând, orice negociere, chiar și pe aspecte tehnice, e în avantajul părții transnistene, deci al Rusiei. Prin cedări la nivelul „pașilor mărunți” (numere de înmatriculare, prefixe telefonice diferite, acreditarea diplomelor Universității „de Stat” din Tiraspol etc), Republica Moldova nu ar face decât să afecteze contextul în care va ajunge să negocieze aspectele politice și de securitate. A ceda acum înseamnă a afecta statutul politic al Transnistriei, pentru că măsurile acceptate acum sunt o parte a viitorului statut al regiunii. Dacă cedezi Tiraspolului toate revendicările și prerogativele, cedezi și la nivelul statutului politic.
În al treilea rând, negocierea 5 + 2 se desfășoară concomitent cu negocierile dintre Kiev și Moscova pe tema statutului Donbasului. Asta nu este întâmplător și e explicația pentru care Rusia a presat pentru reluarea negocierilor în format 5 +2. Orice cedare a Chișinăului va afecta și Kievul și viceversa. Rusia așteaptă ca veriga slabă să cedeze și să accepte „o autonomie extinsă” (a se citi federalizare) în Dobas sau în Transnistria pentru a duce modelul și la vecini.  
[pag. 91-93]