Când garnitura s-a pus în mişcare, în compartimentul în care se găsea şi părintele Vasile Țepordei, inginerul de căi ferate Dumitraşcu, de fel din Ovidiopol, a izbucnit într-un plâns isteric şi a strigat:?Este a doua oară când duşmanii creştinătăţii, bolşevicii, mă dezrădăcinează şi mă alungă pe drumul bejeniei...? Era unul dintre românii transnistreni, mulţi la număr, care împânziseră Basarabia după revoluţia rusească, pentru a putea trăi cît se putea de departe de prigoanele dezlănţuite pe locurile baştinei lor... În 1918 fugise din Ovidiopol. Acum fugea din Chişinău. Ultimul chip de pe peronul rămas în urmă care a stăruit pe retina părintelui Țepordei a fost acela al şefului gării, Simionescu, un bătrân înalt, prezentabil, distins, care s-a mistuit în vâltoarea acelor evenimente. ...................................................................................................................................... Trei minute mai târziu, şirul lung de vagoane s-a prelins pe lângă biserica Mazarachi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi plânsetele s-au înteţit. Părintele paroh Păduraru, rămas să înfrunte cu crucea în mână pe invadatori, ieşise în odăjdii de sărbătoare în umbra vechii zidiri, cu faţa, deasemenea scăldată în lacrimi, spre a-i binecuvânta pe bejenarii din tren.[pag. 123]