„Încercarea de a ajunge la consolidarea statului ungar prin asigurarea dominațiunii exclusive a poporului maghiar s-a dovedit zadarnică și după opintiri făcute în timp de un pătrar de secol. Nici prin număr, nici prin cultură, nici prin prudență politică, poporul maghiar nu a ridicat la destulă superioritate, ca să poată conduce  afacerile patriei comune el singur, fără sprijin din partea celorlalte popoare, ba chiar în luptă cu ele. Ideea de a preface statul ungar poliglot prin unificarea națională a elementelor lui constitutive, într-un stat național maghiar, s-a dovedit ca utopie primejdioasă. Astfel actualul stat ungar se prezintă ca o formațiune, care nu are decât menirea de a susține dominațiunea maghiară cu orice preț, ajutând pe maghiari să despoaie pe ceilalți concetățeni ai lor și să facă din roadele muncii săvârșite de alții un condamnabil lux de așezăminte naționale maghiare, pe când alții sunt lipsiți de cele mai elementare înlesniri în lucrarea lor culturală.[...]
Astăzi, după ce popoarele au fost învrăjbite prin o politică nesocotită și îndărătnică, numai de  la fireasca mijlocire a Maiestății Voastre să mai poate aștepta o asemenea schimbare salutară în viața noastră comună.[...]” (Bogdan Murgescu, coord., Istoria României în texte, București, 2001, pp. 235-236)
Suveranul nu a primit însă documentul și l-a trimis guvernului ungar de la Budapesta, care, cum era de așteptat, l-a respins. Conducătorii românilor au fost acuzați de „atentat contra statului ungar”, nu fiindcă au scris memoriul, ci fiindcă l-au răspândit în limbi de circulație  internațională. Ei au fost aduși în fața tribunalului, printr-un proces ținut la Cluj (1894) și condamnați la mulți ani de închisoare. De altminteri, scopul mișcării a fost tocmai popularizarea peste hotare a situației grele a românilor din Transilvania, iar acest scop a fost atins; nimeni nu credea sincer că împăratul sau guvernarea maghiară vor acorda drepturi românilor. Procesul de la Cluj a fost, de fapt, un prilej de solidarizare a tuturor românilor, de mari manifestații de simpatie a comunității democratice internaționale, din Franța și Italia până în SUA, față de cauza românilor. Ioan Rațiu, președintele Partidului Național Român, declarase în fața tribunalului care urma să-l condamne că, acolo, asupritorii discutau existența poporului român, dar că existența unui popor nu se discută, se afirmă!”
Liderii mișcării naționale românești din Transilvania au desfășurat ample acțiuni de masă, cu metode variate, au pătruns până în cele mai îndepărtate sate, explicând tuturor românilor, pe înțelesul fiecăruia, ce înseamnă libertatea națională și care urma să fie soarta unită a tuturor românilor. În mișcare au fost atrase grupurile socialiste române din Ungaria, care, la începutul secolului al XX-lea, aveau o organizare proprie. Ele militau pentru îmbinarea dintre lupta socială și cea națională. Unii intelectuali au văzut viitorul într-o federalizare a popoarelor dunărene sub conducerea Austriei, prin unirea mai multor regate autonome. Însă acest plan, care ar fi putut să-i apropie mai mult pe români de occidentul Europei, s-a dovedit până la urmă utopic. Forța mișcării românești transilvane a constat și în legăturile ei strânse cu lupta celorlalte popoare și populații din imperiu, mai ales cu grupurile parlamentare ale slovacilor și sârbilor din Ungaria. Dar cheia succesului viitor s-a bazat pe legăturile permanente ale Transilvaniei cu România, mai ales după 1878-1881, pe sprijinul solid venit din partea Regatului României, pe acțiunile oficiale ale statului român și mai ales pe cele ale diferitelor organizații, precum și pe sprijinul marilor personalități.   [pag. 373-375]