A mai fost ceva: la un moment dat, și înainte de 1989, au început să apară date despre ororile comunismului. Se scria direct sau se sugera asta și în literatura care apărea atunci. Dar, ca să vezi, toate astea se petreceau până în 1965, doar în timpul lui Dej. Ceea ce era doar o tehnică de contrast, un contrast atent cultivat, din care Ceaușescu trebuia să iasă bine. Dar orori, multe, au fost și după 1965. Despre acea perioadă, fie ea înainte sau după Gheorghiu-Dej, noi nu aveam o imagine de ansamblu, nu aveam ceea ce englezii numesc the big picture. Intuiam, dar nu știam exact cum stau – cât de dramatic stau - lucrurile. Aveam o perspectivă alcătuită din mici fragmente. Care cum le-a apucat, care cum le-a trăit. Dar amploarea monstruozității nu o știam.
Mai e ceva: fiecare simțea în felul său. Și eu nu pot vorbi în numele altora, ci doar în numele meu. Fiecare simțea în felul său, fiecare avea capacitatea sa  de a accepta sau de a respinge ceea ce se întâmpla atunci. Pentru unii, regimul punea o presiune din ce în ce mai mare și aveau o senzație de sufocare treptată; pentru alții, care se obișnuiseră deja, ceea ce se întâmpla atunci putea lua chipul normalității. Trăiseră atâta timp „în spital”, încât nici nu mai doreau să plece acasă! Unii știau; alții poate că știau, dar nu spuneau nimic. Magazin istoric era o revistă foarte citită și uneori mai făcea dezvăluiri. Dar le făcea dintr-un trecut îndepărtat. La fel, era citită cu interes revista Ministerului de Interne, Pentru Patrie. De ce ? Acolo era o zonă care nu se găsea pe niciunde  altundeva, în care se scria despre întâmplări reale cu crime, furturi și agresiuni – toate, desigur, rezolvate. De acolo, doar de acolo aflai  că sunt și crime în România. Altminteri, nimeni nu vorbea despre asta. Erau lucruri îngrozitoare, în fond; dar oamenii citeau pentru că li se părea că regăsesc acolo o frântură de viață, din viața publică ascunsă lor. Azi vedem zi de zi așa ceva și oamenii se îngrozesc când văd și spun: „Așa ceva nu era pe timpul comunismului. Era mai multă ordine, mai multă disciplină”. „Nu era”, pentru că nu se vorbea despre așa ceva. Dar existau și pe atunci asemenea lucruri. Era mai multă ordine poate, era un regim disciplinar, dar era și mai multă tăcere. Și de aceea, „nu existau”. În plus, acum ai în timp real și ororile din întreaga lume, în cascadă, pe care atunci nu le aveai în presă.
 Culmea e că exista chiar și în acei ani o literatură „de detenție”, ilustrată la superlativ de o autoare din popor, prezentată cu entuziasm de Fănuș Neagu. Era vorba de Domnica Gârneață, care scrisese o carte de mare succes despre anii petrecuți în închisoare, ca infractoare de drept comun. Pe scurt, Domnica Gârneață fusese închisă pentru ghicit și vrăjitorie. Lua bani frumoși, inclusiv de la  nomenclatura locală, căreia îi făcea vrăji de dragoste, de ascensiune în carieră, de sănătate. Îi punea pe respectivii să se descalțe, să steau cu picioarele în lighean, în timp ce ea  presăra acolo diverse prafuri, rostind descântecele de rigoare. Cum nimic nu se împlinea, păgubiții au reclamat-o la poliție, care a săltat-o. În închisoare, unde fusese reeducată cu succes, autoarea a învățat croitorie și făcea blugii renumiți cărora Domnica Gârneață avusese ideea de a le adăuga din loc în loc niște floricele brodate. Au avut mare succes iar ea a câștigat binișor. [pag.130-132]