12 iulie 2005
Ieri câteva ceasuri la Musée de l’Homme,  unde apuc să văd o expoziţie pe tema populaţiei şi una despre Groenlanda. Între altele, două proiecţii pentru anul 2100, una pesimistă şi una optimistă. Potrivit celei optimiste, populaţia globului se va stabiliza în jurul cifrei de 12 miliarde de locuitori. Proiecţia pesimistă prezice o cifră de 41 de miliarde.
Şi un argument în susţinerea ideii că endogamia şi consangvinitatea au fost prezente tot timpul, în ciuda principiilor exogamice atât de des invocate. Cifrele pe care le culeg din statisticile de pe panourile expoziţiei: cum fiecare individ are doi părinţi, 4 bunici, 8 străbunici, 16 stră-străbunici, etc., treizeci şi trei de generaţii în urmă, fiecare din noi are 8 miliarde de strămoşi. Treizeci şi trei de generaţii în urmă ne duc aproximativ la anul 1200. Dar în anul 1200 populaţia lumii era de circa 200 de milioane de oameni. (Numărul mai precis poate fi găsit uşor. Abia la 1800 populaţia globului ajunge la un miliard.)  Asta înseamnă că de nenumărate ori în cursul istoriei au avut loc căsătorii între strămoşi, în interiorul clanului, tribului, neamului, familiei.
Expoziţie despre populaţia ammassalik din Groenlanda, mai vie în obiecte. Numiţi global eschimoşi, mâncători de carne crudă, populaţia a fost descoperită de un căpitan de vas, Holm, în 1883. Astăzi beneficiază de  autonomie, au propriul lor parlament şi prim-ministru, chiar dacă aparţin, în termenii politicii interne şi externe, de Danemarca. Între aceste două capete, descoperirea metalului, familiarizarea cu tehnica modernă şi toate celelalte.
Seara la Vittorio şi Ruxa, în jurul unei bibilici coapte şi al unei sticle de vin.
Argumente în sprijinul construirii unui Panteon românesc, templu şi loc de îngropăciune pentru românii care au contruibuit la progresul ştiinţei, arte, principiile libertăţii şi justiţiei, politicieni, filozofi. Gândul mi se impune vizitând Panteonul din Paris, loc de pelerinaj şi de reculegere, în care sunt îngropaţi oameni care au murit apărându-şi ţara, sau care au adus în alte moduri glorie patriei lor. Nu văd nici un motiv pentru care României nu i s-ar cuveni un asemenea loc de meditaţie şi de cinstire. Văd pomenite aici numele tinerilor morţi la revoluţia de la 1989, chiar dacă trupurile lor vor continua să rămână acolo unde se află acolo acum şi, de ce nu?, un monument înălţat în cinstea lor, îl văd adus şi îngropat aici pe Cuza, atât de pe nedrept uitat, pe câţiva dintre scriitorii care au cinstit limba acestui popor şi ale căror morminte sunt răspândite prin lume. Printre aceştia, Aron Cotruş sau Vintilă Horia. Unde se află mormântul lui Dimitrie Cantemir, poate să-mi spună cineva? Este autorul unei cărţi care a circulat în toată Europa, care a stat la baza informaţiilor pe care le-au auzit europenii despre români timp de multe generaţii. O ţară mică nu are mai puţini eroi şi oameni de seamă decît una mare. Situaţia este adeseori inversă.
Nu-i am în vedere doar pe cei care au trăit şi s-au stins din viaţă. Ci, încă mai mult, pe cei care vor veni. Oameni a căror contribuţie la progresul ştiinţelor şi artelor va fi recunoscută de către contemporanii lor.
O ţară care poate construi o Catedrală a Neamului, poate ridica şi un Panteon pentru cei care au cinstit-o.
La întoarcere să scriu un articol pe această temă pentru presa română. Cu puţin sprijin, ideea ar putea prinde contur. Şi nu am în vedere o criptă de biserică, ci un loc cu multă lumină şi mult aer, aşa cum se cuvine celor care au visat binele semenilor lor. Patriotismul somnolent al compatrioţilor noştri ar putea primi un imbold. Au nevoie de el.
Mă nimeresc la St. Etienne du Mont la ora 10 dimineaţa, într-un moment în care oamenii vin pentru un serviciu religios în amintirea preotului parohiei, mort recent. Asist la un dans social de toată frumuseţea. Scaunele sunt grupate în două secţiuni, cea din faţă pentru marii aristocraţi, ce-a de-a doua pentru restul lumii. Fiecare îşi are locul lui, fiecare îşi ştie lungul nasului şi propria însemnătate. Bărbaţii toţi poartă costum. Mulţi vin cu copii. Pe la 10 şi 10 apare o familie – soţ şi soţie – şi toţi se ridică în picioare şi-i aşteaptă să se aşeze. Sărutul ritual pe ambii obraji este şi el parte a jocului social.
Treptat, biserica se umple şi pe la 10 şi jumătate când începe slujba, cele două corpuri centrale sunt ocupate. Veneticii mai au loc pe margine. Un preot care a fost extrem de iubit. Câţi dintre cei pe care-i cunosc vor avea parte de aşa ceva?  [pag.102-104]