Arhivele Totalitarismului nr 3-4/2005 (anul XIII, nr 48-49)

„Fără îndoială, anii închisorii şi-au pus amprenta asupra omului Paul Goma, iar cărţile pe care le va scrie ulterior vor relua, aproape obsesiv, tema închisorii, de fapt tema represiunii. Pentru Paul Goma a scrie despre acest lucru nu este doar o eliberare, este în primul rând o datorie : datoria de a povesti, datoria de a nu uita, o datorie pe care toţi cei care au suferit, au fost închişi trebuie să o îndeplinească tocmai pentru ca cei care vor urma „să ştie”. „E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce a trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie aşa de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele lor n-or să îndrăznească să sufle o vorbă …Fiecare ţară are tineretul pe care-l merită. Iar bătrânii să facă bine să rupă sigiliul de le gură şi să spună adevărul, nu să le recomande tăcerea, duplicitatea, „înţelepciunea” – adică tot tăcerea” (Ana-Maria Cătănuş – Forme ale disidenţă în România în anii 70 : Paul Goma şi mişcarea pentru drepturile omului – citat din Paul Goma – Gherla, Humanitas, Bucureşti 1990)