Bărbatul cu cele trei morţi ale sale

Vrând-nevrând, sunt şi eu produsul jumătăţii de secol de comunism românesc atipic, traco-daco-pontico-balcanic şi mai mult monarhic decât democrato-popular. Aşa cum n-am făcut concesii niciodată, tot aşa nu am fost membru de partid şi n-aş fi devenit nicicând aşa ceva, chiar şi fără dubioasa răsturnare din 1989, când nomenclatura cu copiii ei şi cu copiii copiilor ei au devenit peste noapte capitalisto-liberalo-democratico-mafiotă, nerenunţând însă la rău-famatele ei legături cripto-vădite cu eterna şi fascinanta Securitate. De comunismul românesc oamenii s-au apărat cum au putut, unii prin mâncare (!), cum a mărturisit Andrei Pleşu, alţii prin sex, cum mărturisesc eu acum. În anii aceia, instituţiile (de Stat, toate, evident) erau, în majoritatea lor covârşitoare, adevărate focare de desfrâu, unde toată lumea trăia cu toată lumea, unde se legau şi se deznodau legături de nemărturisit, unde înflorea adulterul ca la el acasă. Lucrurile astea nu se pomenesc, dintr-o mare ipocrizie, tipică şi ea societăţii multilateral dezvoltate. În instituţiile unde mi-a purtat soarta paşii, relaţiile dintre bărbaţi şi femei erau viciate la bază de programul obligatoriu, care te făcea să stai mai mult cu o colegă drăguţă decât cu propria nevastă. [pag 13-14]