Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950

Dacă e să găsim o scuză comuniştilor, ar fi de spus că nici între ei nu se comportau mai elegant: orice lovitură era permisă. Cu profilul lor predominant muncitoresc, faţă de condiţia intelectuală n-aveau o tandreţe deosebită. Dincolo de detalii, tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu este aceea a unui comunist „diferit” şi perceput ca atare. Provenit dintr-o familie intelectuală de origine boierească (tatăl: D.D. Pătrăşcanu, profesor de istorie şi om politic, unul dintre „germanofilii” din Primul Război Mondial), licenţiat în drept, doctor în ştiinţe economice, autor al mai multor cărţi, ajuns în cele din urmă profesor de Drept, Lucreţiu Pătrăşcanu apărea ca un izolat printre tovarăşii săi de la vârful partidului. Demis în 1948 din funcţia de ministru al Justiţiei, pe care o ocupa din 1944 (fusese cel dintâi ministru comunist), arestat, e judecat abia în 1953 pe baza unor acuzaţii fabricate, condamnat la moarte şi executat. Cu el cad şi alţi intelectuali, condamnaţi la ani mulţi de temniţă: inefabilul Belu Zilber, vechi comunist, inteligent, dar mitoman în cel mai înalt grad, folcloristul Harry Brauner, pictoriţa Lena Constante… Independent de cazul Pătrăşcanu, e arestat şi cumnatul său, Petre Pandrea, vajnicul apărător al comuniştilor înainte de 1944, ca avocat şi ziarist; primea acum răsplata pentru serviciile aduse. A fost „uitat” într-o celulă aproape cinci ani, de la începutul lui 1948 până spre sfârşitul lui 1953; nici el, nici cei care l-au închis n-au înţeles prea bine ce căutase acolo. [pag 316-317]