În partea finală a anchetei sale, jurnalistul ieşean arăta ce ştiau să facă şi ce urmăreau emigranții aflați la Talmud-Thora de patru săptămâni: „Femeile şi fetele ştiu să coase şi ar vrea să şi câştige astfel o sumă mică. Bărbaţii, de asemenea, sunt dornici să muncească, fiecare cum poate. Hainele şi încălţămintea lor şi a copiilor s-au rupt şi n-o pot înlocui. Pământul făgăduit - America. Întrebându-i ce vor acum toţi, înainte de a se gândi la îmbrăcăminte, izbucnesc într-un strigăt: Să plecăm în America! Noul continent reprezintă pentru ei pământul făgăduit. Fiecare are acolo un frate, o soră sau o altă rudă. Fiecare e sigur că-şi va reface viaţa acolo. Dar n-au nici bani, nici paşapoarte. Ce e de făcut? Desigur că dorinţa legitimă a acestor bieţi oameni va trebui să fie satisfăcută de către autorităţile în drept. Dar până atunci e de datoria fiecăruia să vie în ajutor fraţilor care ne cer adăpost şi sprijin. Moldovenii au fost întotdeauna ospitalieri şi nu ne îndoim că şi de astă dată vor şti să-şi facă datoria de gazdă. Părinţi, ce vă aplecaţi asupra căpşorului copilului vostru vesel, bine îngrijit, gândiţi-vă la micii orfani de peste Nistru! Gândiţi-vă la jalea părinţilor lor, gândiţi-vă ce soartă crudă a lovit pe aceşti bieţi nenorociţi, care nu vor avea niciodată amintirea unei copilării fericite!”[5].

Arătând că organizaţiile umanitare înfiinţate în Basarabia pentru asistenţa a peste 25.000 de evrei refugiaţi în acel moment nu făceau faţă situaţiei (S-a început prin a distribui zilnic un ceai şi o mâncare, apoi s-a dat ceai numai femeilor, apoi numai copiilor, iar acum nu mai au nici pentru copii, nu mai au nici pentru ceai, nu mai au nici pentru mâncare!), la 30 ianuarie 1921, Comitetul Central pentru Ajutorarea Evreilor Devastaţi din Ucraina a lansat un apel către locuitorii Bucureştiului. Aceştia erau chemaţi să subscrie de urgență la cele peste 30 de puncte din capitală: „Nu este om acela care nu aude vaietul părintelui, ce vede copilul murindu-i de foame! Nu este mamă aceea care-şi alintă propriul său copil şi nu vede înainte-i sfâşietoarea durere a mamei ce e pe punctul de a-şi pierde copiii săi! Nu este copil acela ce nu este învăţat să aibă milă de alţi copii! Oameni, femei, bărbaţi, copii, daţi cu toţii, daţi pentru una din cele mai grele catastrofe!”. Preşedinte al Comitetului era W. Filderman, vice-preşedinţi - M. Beck şi I. Niemirower, secretari - deputaţii B. Straucher, N. Lerner şi M. Schor, iar membri - Ely Bercowitz, Lazăr Margulies, H. Teiler, A.E. Gaster, Ascher Kandel, O. Meller, N.M. Nachmias, M.M. Nachbar, Abram Stern, I. Steinhardt, Adolf Schwartz, I.M. Spitzer, I.L. Sternbach, I. Wapner, Iosef Weber, Carol Zimmer, dr. Alberin, M. Băcan, I. Stilberman, Moriţz Efraim, Jac Kanner, doamnele Selmi Margulies, W. Dinnerman, Rebeca I. Weismann, Charlotte Efraim, Elena Bercowitz, Jeny Lindenberg, Nadi Ornstein[6].

La scurt timp, apelul Comitetului Central în favoarea emigranților din Ucraina a fost dublat de cel al Uniunii Femeilor Israelite din Bucureşti, semnat de Stephanie Istecescu: „Mii de bărbaţi, femei, copii şi bătrâni au fost masacraţi cu cruzime nemaipomenită. Cei rămaşi cu viaţă au fost jefuiţi de avutul lor şi aruncaţi pe drumuri. Ei sunt astăzi lipsiţi de toate şi apelează la sentimentele de umanitate şi ale coreligionarilor lor. Uniunea Femeilor Israelite ia şi de astă dată iniţiativa de a apela la toţi acei care doresc a ajuta cu cât pot durerile acestor sărmani, să usuce lacrimile copiilor deznădăjduiţi care plâng de foame sau să încălzească corpul înfrigurat al unui bătrân şi apelează, în special, la membrele ei, care întotdeauna au răspuns în mod generos apelurilor ei să trimită ofrande, fie în bani, fie în natură, la Federaţia Sionistă, str. Lipscani 90 sau în oricare alt loc de colectă indicat de Comisia Centrală pentru Ajutorarea Evreilor Refugiaţi din Ucraina”[7].