Cartea de la Vama Veche

Cu toate astea, dacă cineva trebuia să străbată plaja, se mai întâmpla să mai pună ceva pe el. Într-o zi, un tip atletic făcea alergări pe plajă şi la un moment dat şi-a dat seama  că ceva nu e în regulă, pentru că femeile se cam uitau, curioase, la el.  Atunci şi-a scos casca de cauciuc din cap, singurul lui obiect vestimentar, şi, pudic, şi-a acoperit ceea ce trebuia acoperit. Dar, cum acea cască era aurie şi tresălta într-un mod hilar în vreme ce omul îşi continua alergarea, Dan Jitianu a exclamat:
Priviţi, un casca d’or!
În altă seară a venit la focul de pe plajă altcineva cu cămaşă albă. Am crezut că e tot un securist. Dar nu: era cântăreţul Sergiu C. A fost cam şucărit că nu l-am recunoscut şi că a trebuit să se recomande. Însă şi mai nasol a fost că nimeni nu părea să se entuziasmeze. Nu existau printre noi fani ai festivalului de muzică uşoară de la Mamaia. Ba chiar era o muzică pe care n-o puteam suferi. Nouă ne plăcea Bob Dylan, Donovan, Joan Baez, Hendrix, B.B. King, din astea, şi, bineînţeles, cântecele celor de vârsta noastră care veneau la Doimai şi folkăiau pe plajă.
După ce s-a tras o cântare, Sergiu C. ne-a spus că suntem foarte drăguţi şi de aceea o să ne cânte şi el ceva. N-a zis nimeni „uau” nici înainte, nici după. N-a aplaudat nimeni. Ne-am apucat de altă cântare. El a mai stat puţin şi pe urmă a şters-o englezeşte. A fost un moment penibil, dar nimeni nu-l poftise printre noi.
Nu era însă toată lumea prietenoasă. Într-o noapte ne-am trezit că năvălesc pe plajă, pe când făceam focul, câteva maşini de miliţie cu farurile aprinse şi sirenele pornite. Din ele au coborât mai mulţi miliţieni în uniformă, care, fără să ne zică nimic, s-au năpustit asupra noastră, lovind cu sete, la nimereală. Am fugit toţi ca potârnichile, unii dintre noi au încasat-o rău, din păcate. Dar în seara următoare eram din nou pe plajă, câţiva cu plasturi pe spinare sau cu capul bandajat, adunând crengi uscate, ambalaje de hârtie şi tot ce se mai putea folosi pentru foc.           [pag.62-63]