Dragul meu turnător

Îmi e greu să apreciez, pornind de la propriul meu Dosar, cât de mare era, în mintea ofiţerilor, pericolul pe care-l reprezenta „obiectivul Lungeanu”. Oricum, nimeni nu-i bănuieşte că ar fi fost dispuşi să constate – şi să aducă la cunoştinţa şefului statului – că, după „liberalizarea” din 1964, „obiectul muncii” lor dispăruse de la o zi la alta, că ei deveniseră inutili şi – concluzia se impunea de la sine – că ar fi sosit vremea să fie desfiinţaţi. Evident este că angajaţii Ministerului de Interne aripa Securitate nu funcţionau ca cercetătorii de la NASA, care, atunci când programele pentru care fuseseră angajaţi se terminau sau când Congresul le micşora bugetul, trebuiau să se recicleze.  Dacă e să judecăm după desfăşurarea de forţe care rezultă din „dosarele de urmărire” ale lui Noica şi ale „discipolilor” lui, e de presupus, dimpotrivă, că, sub Ceauşescu, chiar dacă efectivele Securităţii au scăzut cu 10%, subsidiile ei ar fi crescut considerabil.

Când am cerut de la CNSAS lista ofiţerilor care se ocupau de mine, pe lângă Ion Pătrulescu, „ofiţerul de caz”, cel ce conducea nemijlocit cadrilul construindu-mi Dosarul, am amuţit văzând că ea se ridică la douăzeci de nume! Dacă pe lângă aceştia îi socotim pe „lucrătorii” implicaţi în filaj, pe paparazzi Securităţii, pe instalatorii de „tehnici operative”, pe informatori, pe violatorii corespondenţei etc., rezultă că, pentru supravegherea unuia ca mine, au fost mobilizate –adică plătite cu salarii mari, cu prime şi cu acces la circuite sociale privilegiate (magazine, case de vacanţe, spitale speciale), plus tot capitalul de relaţii şi aranjamente – zeci şi zeci de persoane. Dacă salariul meu în anii ’70 era de 2000 de lei, faceţi dumneavoastră socoteala cât costa supravegherea mea pornind de la cota care-mi revenea din salariile în medie pe semne de câte 4 000 de lei a 30-40 de persoane (o Dacia costa în epocă, vă amintiţi, 70 000 de lei).

Persistă însă întrebarea: ce anume făceau securiştii noştri cu aceste dosare de vreme ce nu ştiau, cum spuneam, decât să nimicească „spionii” (externi sau interni) şi „duşmanul de clasă”? Oricum ne-am răsuci, e limpede că duşmanul nu putea să dispară! Şoarecii trebuiau să existe mai departe în peştera leului. Dosarele noastre, fabricate cu minuţie optimă, tocmai asta arată: securiştii se specializaseră în violenţă (recte în depistarea „duşmanilor regimului), şi altceva nu ştiau să facă.[pag. 97-98]