Escadrila de Nistru

La ora 4 din dimineaţa de 15 martie 1918 am primit un ordin personal urgent de la Flotă: „Luaţi în primire iahtul de război francez „Jeanne Blanche”, aflat în port, dezarmaţi-l şi internaţi echipajul la uscat. Inventariaţi nava.”
De fapt, această dezarmare ? conform regulilor internaţionale – ar fi trebuit făcută după 24 de ore de la intrarea navei de război a unei ţări beligerante în apele noastre teritoriale, ca ţară neutră.
În urma ordinului primit, m-am dus la bordul iahtului francez şi am pus santinele, considerând nava dezarmată şi echipajul internat.
Aceste măsuri au fost luate numai de formă, faţă de autorităţile germane, fiindcă în realitate nu am avut ce să dezarmez, nava nefiind armată şi nici pe cine să internez, fiindcă comandantul, ofiţerii şi echipajul părăsiseră nava în timpul nopţii. Ei îşi lauseră la repezeală câte o mică valiză, ridicaseră multe lăzi cu vin pe care le vânduseră…, să zicem în sat, iar cu banii adunaţi au plecat la Ismail, cu o şalupă pusă la dispoziţia lor de către comandorul Scodrea. Îmbrăcaţi în civil şi cu multă grijă ca să nu fie descoperiţi de germani, ei s-au îmbarcat în trenul românesc la Ismail pentru a se duce prin Basarabia la Iaşi, iar de acolo să fie repatriaţi via Moscova-Vladivostok.
La bord l-am găsit numai pe maistrul Georges Debost, care urma să-mi predea nava, semnând amândoi inventarul. Or, Debost mi-a predat cheile, s-a mai învârtit fără rost trei zile pe la bord şi prin sat, ca apoi să mă roage să-i dau voie să-şi aleagă un costum de haine civile, după care şi-a luat rămas bun şi a plecat la Iaşi. E drept că-mi spusese să fac inventarul repede şi aproximativ, ca să-l poată semna şi să plece până nu e prea târziu, ca astfel să poată trece în lungul Siberiei. Eu însă nu am convenit, considerând că mi se încredinţase averea statului francez şi eram dator s-o pun la adăpost de orice pierderi, se stricăciuni şi chiar de jaf.
Și astfel cu cheile de la toate încăperile în mână, am făcut în primul rând o vizită generală. Dar când am deschis pe rând diferitele săli, saloane şi cabine, am crezut că visez, o adevărată comoară zăcea împrăştiată peste tot: era averea ambasadei franceze de la Constantinopol, bunurile personale ale ofiţerilor şi inventarul navei. Aşa bunăoară, când am deschis uşa salonului de recepţie, nu am putut să intru din cauza a 108 lăzi de fibră vulcanică. Le-am scos pe toate sus pe punte şi le-am examinat. În lăzi, de trei mărimi diferite, se aflau 36 de staţii de radiotelegrafie nou-nouţe. Le-am tranportat afară pe mal, dându-le în primirea santinelei de la bord. [pag. 293-294]