Eu sunt scribul… Amintiri şi poeziii din închisoare

Printr-un elev de la seral, contabil la partid, după mai multe tentative ratate, am reuşit prin 1982 să obţin pentru fiica mea un loc la o excursie organizată în Anglia de către BTT. Cu 2 zile înaintea plecării, pe tabelul trimis spre avizare la Securitate numele fiicei mele apărea tăiat. Revoltate, soţia şi fiica s-au dus în audienţă la acelaşi vechi şi statornic prieten, colonelul Toma Popescu. La protestele lor li s-a răspuns cu zâmbetul pe buze că nu are ce să caute într-o excursie în Anglia capitalistă o fiică de „bandit”. I s-a spus că solicitanta este membră de partid şi răspunsul a fost: „A greşit cine a primit-o în partid”.
Aici este necesară o paranteză. La examenul de admitere la Facultatea de Construcţii din Timişoara, Mihaela-Maria a ocupat locul al doilea şi s-a remarcat prin silinţă şi comportare pe tot parcursul anului I. Secretarul PCR pe facultate i-a cerut să depună dosarul de înscriere în partid. A încercat să se eschiveze sub motivul că are mult de învăţat şi că are probleme cu sănătatea. Solicitările depunerii dosarului au devenit tot mai insistente, aproape ultimative. Disperată, m-a întrebat: „Tată, ce să fac?” Nu eram în situaţia de a-i da o soluţie acceptabilă pentru un răspuns la o astfel de solicitate şi, în ultimă instanţă, i-am sugerat să le spună că tatăl a fost deţinut politic. „La câţi ani a fost condamnat?” „La doi ani.” „Și ce este acum tatăl tău?” „Profesor.” „Atunci înseamnă că a fost reabilitat pentru a obţine dreptul de a lucra în învăţământ şi, în fond, nu pe tatăl dumitale îl facem membru de partid, ci pe dumneata.” Și cu asta, basta. Dosarul a fost depus şi a fost primită în partid cu unanimitate, fără să se mai facă vreo referire la trecutul tatălui. [pag. 174-175]