Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia

„Când am descins la Lausanne, am fost luată în grijă de Andrei Gaillac-Belinski, coleg de an cu Nino la Politehnică, şi soţia lui, Ninette  Gaillac, colegă, mai mare ca mine cu trei ani, de la Pitar Moş. Am stat la ei vreo zece zile, timp în care mi-am făcut hârtiile pentru a obţine azil politic. Andrei m-a învăţat unde să mă duc şi mi-a dat o recomandare pentru Monsieur Mamie, şeful Biroului Străinilor de la primăria oraşului Lausanne, de pe Avenue Beauséjour. Când i-am spus de Andrei Gaillac, m-a rugat să-i transmit că ar trebui să înceteze să-i mai trimită refugiaţi. Adevărul e că s-au purtat extraordinar şi au adus mai multe familii în Elveţia, pe arhitectul Bădic cu soţia şi cei doi copii din Belgia, pe Şerban şi Rixi Popp din Germania şi câţi alţii. Peste câteva zile, m-am dus la Monsieur Burri, pe rue Sureté la nr. 5, pe o străduţă din oraşul vechi, în spatele catedralei, unde am dat o declaraţie despre motivele  pentru care cer azil politic – „Tata fusese arestat şi eu, fiică de burghezo-moşieri, cu proces de huligancă”, despre care am să vă povestesc mai târziu… Am obţinut greu azilul, m-au chemat la poliţia pentru străini din Berna, unde un tip destul de tânăr m-a descusut amănunţit. Eu i-am spus  adevărul, că m-am întâlnit cu tatăl fetei mele în Anglia, pentru a-i găsi o şcoală la maicile mele, şi că m-am hotărât să rămân în Elveţia.  De când plecasem de acasă trecuseră mai mult de două luni şi obligaţia era să ceri azilul politic în primele nouă zile. Eu am crezut că în primele nouă zile după ce ai pătruns în ţara pe care o ceri ca azil… Ce mai, eram în aer, noroc că tipul mi-a spus: „Şansa pe care o ai o constituie personalitatea, sinceritatea şi şarmul dumitale!” Aveam 46 de ani şi jumătate. Îndată ce-am căpătat azilul, am intrat şi în „drepturi”, m-au găzduit într-o pensiune, la capătul străzii des Fleurettes, unde am stat vreo lună în condiţii bune şi unde am studiat arhitectura locului în revistele şi cărţile Bibliotecii Politehnicii, aflată la doi paşi de pensiune.”[pag. 242-243]