Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia.

Nu mai ţin minte câte zile ne-am aflat în acel tren blestemat. Undeva, într-o gară din Rusia, când trenul a fost tras pe o linie moartă, uşa vagonului s-a deschis şi atunci, pentru prima dată ni s-a dat apă să ne potolim setea ce ne sfâşia. În sfârşit, am fost debarcaţi dincolo de munţii Urali. Dar încă nu eram ajunşi la capătul drumului. Ne-au dus apoi cu vaporul pe o apă mai lată şi cu bărcile pe un râu mai mic, iar când s-a dat poruncă să coborâm pe mal, ne aşteptau nişte căruţe cu care am fost duşi în satul Șerstbitovo din regiunea Tomsk.
Tata, mama şi eu locuiam într-o jumătate din casa unei femei al cărei bărbat se afla pe front. Tata şi mama lucrau în colhoz şi pentru truda lor istovitoare primeau fiecare două kilograme de pâine pe zi. Mâncam cartofi degeraţi şi usturoi sălbatic. Apoi tatei i s-a dat de lucru la o moară. O ducea ceva-ceva mai bine, dar şi acolo l-a păscut nenorocul. Un evreu din Cernăuţi, care-l cunoştea pe tata de când era primar la Horecea, a trecut într-o zi pragul morii şi cu lacrimi în ochi l-a rugat să-i dea un pumn de făină, căci se stingea de foame. Tata nu s-a lăsat rugat, i-a turnat în ceva un căuş de făină, dar a fost prins şi lăsat fără lucru. A murit de foame în mai 1942 şi nici n-a dovedit să spună ce avea pe suflet. N-a avut, sărmanul, parte nici de cele patru scânduri, nici de muc de lumânare la căpătâi. Pe ultimul drum l-am petrecut alături de mama şi de Ionică Samoil, ridicat din satul vecin, Ostriţa. L-am pus în groapă aşa cum era: în cămaşă şi în pantaloni ruseşti. Mama a murit, tot de foame, în vara anului 1943. Eram atunci în satul vecin cu cerşitul şi, când m-am întors, am găsit-o pe mama moartă pe-o cărare. Am plâns, am răcnit, căci rămâneam copil al nimănui în fundul Siberiei, dar nici Dumnezeu din cer nu voia să mă audă.[pag. 134-135]