În dialog cu Doru Ionescu: Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Şi-am rămas noi împreună, şi am început să repetăm. Nicu şi-a făcut un amplificator cu Claudi, pe care mergea şi vocea, Kamo şi-o făcut dintr-o chitară un bas… se cântau şi instrumentale – de exemplu Sputniks -, Claudi cânta solo la chitară, foarte exact, dup-aia cântam şi câteva bucăţi vocal. Marele nostru noroc a fost  că la început repetam, dar nu aveam unde să cântăm. Repetam, repetam, aveam repertoriu, învăţam. Nici nu ştiu prin ce  modalitate s-a aranjat să cântăm  la Facultatea de Mecanică, la Meca, aşa i se zicea.  De acolo ţin minte, de pe o scenă înaltă, că era sala mare, eu cântam la microfonul care venea de sus, cum cântau pe vremuri jazziştii. Ei trei erau băgaţi pe amplificatorul ăsta făcut şi eu cântam pe boxele sălii. De acolo ţin minte că am început să fiu în faţă, pentru că Pilu făcuse rost de un set de tobe.  Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era deja prin ’64 -’65, ţin minte că deja cântam Satisfaction pe-acolo… cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu  de ce nu ne-au mai dat voie.
Vă imaginaţi celebri?
La început, nici gând. Eram tineri, fetele se uitau la noi, nici nu se punea problema de bani sau altceva. Cu timpul, când ne-am numit Phoenix şi s-a dezvoltat ideea, ne-am preocupat să avem costume la fel – perioada de la Casa Studenţilor -, aveam şi cizmuliţe ca Beatleşii. S-a adunat gaşca cu Şuvăgău, Cârcu, Reininger şi atunci am început să visăm: că devenim cunoscuţi, că vom câştiga bani cu care să ne cumpărăm o casă – desenam aşa, un fel de casteluţ, cu noi înăuntru, fiecare cu camera lui. Am reluat visul ăsta  când ne-am întâlnit în Germania, după ce am plecat toţi. Nu ne mergea prea bine şi făceam glume cu Ţăndărică – că o să vină presa, banul, ne vom cumpăra şi bazin de înot, un sarcasm total… [pag. 38-39]