Între uitare şi memorie

Născut la ţară, cel mai mare din patru fraţi orfani de tatăl mort în război, fusese destinat de bunic să urmeze cursurile unei şcoli normale, ca să se întoarcă apoi în sat ca învăţător şi să conducă gospodăria. Ca şi în cazul tatălui meu, am la îndemână câteva pagini autobiografice din care am să spicuiesc, spre a mă călăuzi în creionarea portretului său, lăsându-l să-şi depene singur amintirile: După terminarea cursului primar, nu m-am gândit să termin un liceu. În vacanţa de Crăciun m-am întâlnit cu X, care urma liceul din Târgovişte. Am schimbat câteva cuvinte şi a încheiat cu îndemnul să continui învăţătura: „Ce, vrei să rămâi la coarnele plugurului?” Seara îi spun bunicului că aş dori să?mi continui „învăţătura”. Surprins de dorinţa mea, mi-a răspuns: „Cum, tu, cel mai mare dintre nepoţi, vrei să pleci la învăţătură? Cine să continue această gospodărie grea?” Am tăcut şi n-am mai exprimat această dorinţă cu nici o altă ocazie. În vara următoare, bunicul mă anunţă că vom merge împreună într-o comună vecină, la meditaţie, ca să mă pregătească băieţii unui preot spre a mă prezenta la examenul de admitere la liceul din Găieşti. M-a surprins această grijă, deoarece eram convins că uitase dorinţa mea exprimată cu mult timp în urmă. La Vişina, băieţii preotului erau studenţi şi aveau în pregătire încă trei copii. La început eram descumpănit fiindcă aceşti copii erau mult mai avansaţi şi mi-am dat seama de slăbiciunile mele. Am făcut eforturi mari şi după 30 de zile atinsesem nivelul lor. La examenul de admitere am reuşit. Înainte de vacanţa de Crăciun, bunicul s-a prezentat la directorul liceului şi s-a interesat de situaţia mea şcolară. Directorul a cerut catalogul şi, după ce l-a consultat, l-a asigurat că merg bine cu şcoala. Bunicul i-a spus satisfăcut: „M-am aşteptat, de bucurie merg să beau o ţuică”. Mulţi ani şi-a amintit profesorul Nanu de bunicul meu şi de felul cum intenţiona să-şi manifeste bucuria… [pag 165-166]