Jurnal 1. Piguleli

Am ridicat casa pe locul celei vechi, cumpărată de tata, prin 1936 de la unchiu’ Dumitru. Era o casă cu şase odăi, cu două băi (în localitate se numeau „cabine”) şi – iată şi un alt privilegiu – avea WC în casă.  Prispa lată, cu arcade şi coloane inspirate de Brâncuşi. Pe zidul prispei, iarna şi vara, portretul domnitorului Ioan Cuza.

Am dărâmat minune de casă (n-am să mi-o iert).

După ce-am dărâmat-o, tata s-a mutat pe şantier, iar eu îl ajutam cu aprovizionarea. De pildă, mă duceam la munte să cumpăr lemne. Ca să nu pierd rândul la gater, am dormit multe nopţi, în creierul munţilor, chircită în cabina autocamionului.

M-am aventurat şi pe undeva, pe lângă Ploieşti, şi-am încărcat cărămida în vagoane de tren. Asta după multe pertractări. Cărămidarii aveau preferaţii lor. Norocul meu a fost cu două contabile. M-au zărit, au venit la mine, zâmbitoare, şi-au spus că mă servesc „fără nicio obligaţie”.

– Dar de ce? – Cum de ce? Nu ne-aţi dat-o dumneavoastră pe Bette Davis?
Cine-a prezentat la televizor Totul despre Eva? Aţi prezentat-o de la Vulcana-Băi?

N-am înţeles întrebarea, dar ca să fiu mai scurtă, am zis da.

Pentru cine nu ştie, am să precizez că Vulcana-Băi este o staţiune balneo-
climaterică. Cel puţin aşa se sublinia în anii copilăriei mele, când satul era plin de vizitatori. Veneau cu trenul până la Lăculeţe. La Lăculeţe, în gară, îi aşteptau trăsurile (una a lui Stoican, alta a lui Ionescu, dar mai erau şi altele, mai puţin elegante, toate cu clopoţei şi coviltir).

Mai ales bucureştenii veneau „la băi”, pentru că se zvonise că băile de-aici sunt mai tari decât cele de la Karlsbad.

Băile se făceau în casa unde trăgeai, pentru că fiecare casă avea una-două cabine şi-n fiecare cabină, o cadă de lemn. Băştinaşii o umpleau cu „apă de iod” (scoasă de pe vale, dintr-un puţ) şi-o încălzeau cu pietre, de fapt cu pietroaie încinse undeva, în curte.

Fiecare cadă avea un termometru mare, de lemn, pentru că n-aveai voie să te îmbăiezi decât la o anumită temperatură. Şi numai un număr precis de minute. Tebuia mare atenţie şi la durată şi la temperatură, pentru  că, după cum spuneam, iodul vulcănean era foarte „tare” şi, deşi în localitate erau doi doctori speciali, numai pentru vizitatori, excesele erau periculoase. După baie, se făcea sudaţie. Un anumit număr de minute, trebuia să stai în pat, înfăşurat în cearşafuri, iar peste cearşafuri, plăpumi. Toate grele şi toate grena. [pag. 147-148]