Jurnal de dragoste şi de război. Scrisorile soţiei căpitanului Ţenovici

Generalul Averescu a plecat la Iaşi, iar germanii prelungesc armistiţiul încă pe 10 zile. Termen de gândire. Se spune că au fost groaznice condiţiile de pace şi ai noştri au cerut răgaz pentru a le comunica regelui şi guvernanţilor. Până atunci, Germanii zic că ajung la Petersburg. Aşadar după 20 zile situaţia naostră va fi şi mai îngreunată. Condiţiile – se aude – ar fi cam astea:

1.      Să rămâie Wirtschaaftsstabul ocupaţia germană 15 ani aici, iar funcţionarii să fie plătiţi şi întreţinuţi de statul român

2.      Statul să arendeze jumătate din moşii agricultorilor germani

3.      Evreii să dobândească drepturi de vot, pământuri, etc

4.      Salinele, puţurile de petrol, drumurile de fier, cerealele să fie în beneficiul lor în primul rând, şi anume pe 70 de ani, plătind totul după cum stabileşte piaţa în general.

Aşadar pot lăsa Germanii moştenire din tată în fiu averea ţării româneşti!

În ce prăpastie ne-am aruncat, Dumnezeule! Şi acum refuză guvernanţii noştri condiţiile grele de pace. Fireşte sunt chiar în drept. Dar speră ei ca prin refuz să devie mai uşoare? Numai vreun miracol ar putea schimba lucrurile! De unde să vină, încotro să-l căutăm?

Să prespunem că Românii nu acceptă pacea şi ofensiva reîncepe. În 2-3 săptămâni, se laudă Germanii, ocupă Moldova. Armata piere până la unul, ţara se distruge, holdele se prăpădesc, ard sate, oraşe, mor suflete mii, pentru ce? Pentru ca să se încheie peste o lună, o pace forţată prin biruinţa armelor inamice şi atunci, cu ce curaj vom sta faţă la tratative, noi, cei complect învinşi? Noi, fără un petec de ţară apărat, noi nenorociţi şi înfrânţi în lupte, pe ultima fâşie din ceea ce va rămâne şi din Moldova! Acum avem avantajul rezistenţei noastre de astă-vară.

Cu toate că jurnalele germane  pomeneau vag numele de Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, valea Şuşiţei, etc. şi spuneau că ofensiva noastră a dat greş, adică noi voiam să recucerim ce-am pierdut şi n-am putut, ei bine totuşi, simt eu că acolo au fost lupte care le-au pus stavilă avântului de a cuceri şi Moldova!

Aşadar, ar fi bine să se înceapă azi tratativele de pace, cât mai avem un petec de ţară rămas al nostru, cât avem un cuvânt de apărare şi faţă de Înţelegere. Căci vecini azi cu Ucraina – devenită neutră – şi cu frontul inamic, noi n-avem unde şi pe unde să ne retragem şi nu voim îndeosebi să cedăm în mâinile cotropitorilor şi ultima bucată de ţară!

În fine, cred mai favorabil pentru noi timpul acum, pentru că luptele cu ruşii au reînceput – se zice. Şi poate Germanii ar fi dispuşi să mai cedeze mult mai uşor decât atunci, când intraţi în Petersburg, vor vedea Rusia gigantică, ajunsă mingie în mâna lor! Atunci, nu vor face tratative de pace, ci vor ordona şi dacă nu primim, vom fi anexaţi. Istoria vorbeşte doar de secole întregi ce înseamnă dreptul şi puterea celui învingător.

Şi acum, Nucu meu iubit, renunţ iar la speranţa sublimă să ne putem revedea. Suntem ursiţi să ne dorim vecinic şi cu cât dorul ne e mai fierbinte, cu atât fericirea de a ne revedea se îndepărtează. Se depărtează mereu… şi-n goana după ea, teamă-mi este că voiu muri fără s-o ajung.

Sunt aşa dezesperată acum, că nu înţeleg de ce mai trăiesc? Găsesc aşa absurd să-mi târăsc zilele de pe azi pe mâine, fără niciun scop!

În fapt scopul muncii mele e cam lămurit şi vădit! Dar mulţumirea mea că eu contribui la binele general e mai rea, decât, dacă acest bine ar închide în el şi binele personal!

Ce singură sunt eu azi pe lume! Cine ştie cât va mai dura războiul? Nicu departe; iar munca şi oboseala mea nu-mi vor fi tovarăşi destul de buni şi consolatori în singurătatea mea! Tot ce e imaterial nu poate înlocui niciodată un suflet, o fiinţă vie!

Oh Doamne! De ce-mi lipseşte un suflet, topit din dragostea mea şi a lui Nicu? Un suflet cu viaţă din viaţa noastră?! O făptură mică, gingaşă şi adorabilă care să-ţi însenineze viaţa, care să umple golul imens lăsat în urma ta, golul imens adus de nenorocirea războiului acestuia uriaş, care cu greu va înceta. Oh Nicu meu, dacă ai şti tu ce nenorocită sunt! Fericesc pe oricine are un puiu mic şi scump şi mă apasă fericirea aceasta, dureros. [pag. 103-106]