Jurnale 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960

Joi, 10 iunie 1937. Ieri dimineaţă s-a întors Lucian din ţară, destul de obosit, dar mulţumit şi bine despus. Ziua întreagă mi-a povestit întâmplările prin care a trecut. Triumful de la Academie a fost mai mare decât mi-am putut închipui. Întreaga generaţie tânără, de toate culorile politice, e profund satisfăcută de cuvintele regelui. În schimb, bătrânii din academie au plecat capetele, când regele a spus că „felicită Academia pentru alegerea lui Blaga”. N. Iorga a venit la şedinţa solemnă cu un teanc de volume noi de-ale lui, pe care voia să le prezinte regelui cu această ocazie. Ulterior, Lucian a aflat de la prieteni că, în timp ce ţinea el discursul, Iorga şoptea mereu câte ceva în urechea vecinului, ca să devieze atenţiunea. Dar publicul asculta cu încordare. Iar regele sorbea de-a dreptul fiecare cuvânt ce-l rostea Lucian [„Elogiu satului românesc”]. În răspunsul lui, Petrovici a încercat să strecoare oarecari perfidii, dar regele, într-un discurs pe care l-a pregătit în scris, după ce citise acasă atât cuvântarea lui Lucian cât şi răspunsul, a dat o replică zdrobitoare lui Petrovici, identificându-se cu desăvârşire cu punctul de vedere a lui Lucian. După ce a terminat regele, Iorga a exclamat: „Dacă avem aşa oameni mari în Academie, atuci eu nu mai am ce căuta aici”, şi-a luat volumele şi a plecat; nici n-a mai asistat la partea a doua a solemnităţii: inaugurarea aripii noi a Academiei. Trecând pe lângă el, Lucian l-a auzit spunând: „am să-i arăt eu acestui domn, regelui, că mai există un Nicolae Iorga în ţară”, iar în antreu s-a oprit cu nişte academicieni bătrâni şi le-a spus: „discursul regelui înseamnă apologia pornografiei şi a obscurităţii”; atunci academicienii vădit plictisiţi de terorismele lui Iorga, s-au întors spre Lucian şi l-au felicitat călduros. [pag. 76-77]