Listele morţii. Deţinuţi politici decedaţi în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii: 1945-1958

Dintr-o declaraţie a deţinutului Nicolae Rizeanu, fost medic în colonia de la Salcia, aflăm cum erau ascunse maltratările şi crimele în această colonie.  „Foi de observaţie nu am întocmit la toţi decedaţii, ci doar la cei care au decedat la infirmeria Salcia. Diagnosticul de moarte nu se trecea în procesul verbal de către plut. Silişte.  Mi s-a cerut să dau diagnosticul morţii şi, dându-l pe cel real (bătaia), a fost refuzat, trecându-se altele, ca boli TBC, boli de inimă etc. […] Medicul Skamka Gh. de la colonia Salcia, pe considerentul că a insistat să se treacă în procesul verbal diagnosticul de bătaie a fi cauza morţii, a fost bătut de plut. Silişte […] Medicul Cerbulescu, de la Dăeni, a venit de câteva ori la Salcia, nefăcând nici o autopsie  şi constatând moartea. Nu s-au pus diagnosticele reale. Când au început să moară deţinuţii în număr mare, medicul Cerbulescu nu s-a mai prezentat la faţa locului, ci s-a mulţumit să semneze procesele verbale la Dăeni.”

Ioan Cârja, un fost deţinut politic de la Canal, avea să scrie în memoriile sale că „deţinutul murea aici singur, o dată, de  două ori, în fiecare zi; nimic nu mai străbătea până la el, totul se prefăcuse într-o singură, imensă cruce”. Morţii erau îngropaţi după mai bine de o săptămână, dar nu în sicrie, din cauza faptului că ofiţerii îşi făcuseră lăzi din scândurile destinate acestui scop.

În perioada 1967-1968, când s-au pus în discuţie unele metode folosite de Securitate şi mai ales unii oameni care activaseră în anii ’50 în această instituţie, au fost avute în vedere şi cele întâmplate la Salcia cu un deceniu şi jumătate în urmă. Pentru că sintetizează satisfăcător ceea ce s-a întâmplat în acest adevărat loc al groazei, reproducem un citat dintr-o notă întocmită cu acea ocazie, pe care s-a pus apostila „Strict secret de importanţă deosebită”: „Personalul de conducere [al coloniei], cel de pază, precum şi cel recrutat din rândul deţinuţilor a supus pe cei internaţi la un regim de teroare şi exterminare. Printre numeroasele atrocităţi săvârşite în această colonie de muncă, au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori complet dezbrăcaţi, câte patru în celulă, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu capul în jos; în timpul verii erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor de ţânţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale căror cadavre, neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau profanate şi chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile aplicate în timpul vieţii n-au fost îndeajuns de aspre. Ca urmare a unor asemenea cruzimi, în perioada iunie 1952- martie 1953, au decedat 63 deţinuţi, mulţi au fost răniţi, iar alţii s-au ales cu infirmităţi foarte grave. Deţinuţii decedaţi nu săvârşiseră fapte îndreptate contra securităţii statului, ci simple infracţiuni de drept comun, cei mai mulţi fiind condamnaţi la pedepse până la un an închisoare, pentru mici sustrageri din avutul obştesc sau personal, nepredarea unor cote, abandon familial şi altele; unul dintre aceştia avea de executat o pedeapsă de numai o lună (pentru nepredarea cotelor), un alt deţinut nici măcar nu săvârşise o abatere penală, fiind internat admistrativ, iar alţii – arestaţi preventiv – nici nu fuseseră condamnaţi. Brutalităţile de la Salcia au fost comise de ofiţeri, miliţieni şi de deţinuţii deveniţi instrumente ale administraţiei, aşa-numiţii „brigadieri”.[pag. 48-49]