Lungul drum spre nicăieri. Germanii din România deportaţi în URSS

Când m-au luat, aveam 18 ani şi patru luni. Făcusem şapte clase în Herendeşti. Și după ce am terminat, m-am dus la Timişoara, la mătuşă-mea, ea avea un atelier de croitorie, am învăţat croitorie, am fost la şcoala de meserii. Dura trei ani. Iniţial am fost la maici, la călugăriţe, la şcoală. Mi-a plăcut şi viaţa aceea, aş fi vrut să mă fac călugăriţă. Când am venit acasă şi i-am spus tatălui meu ce vreau să fac, nu a fost de acord. Și atunci am învăţat croitorie. Eu ştiam să desenez foarte frumos, şi mătuşa mea mi-a băgat în cap să mă fac desenatoare de modele, cum i se spunea atunci, acum se numeşte designer. Asta mi-ar fi plăcut să fac. Dar am plecat în Rusia.
Pe mine m-a luat la Pietroasa, m-au dus la şcoală, unde mai erau şi alţi fugari, care apucaseră să audă că ne deportează şi s-au ascuns. M-a chemat pe mine noaptea într-o sală, era un soldat român şi un ofiţer rus. M-au întrebat unde am fost ascunsă, şi mi-au spus că dacă declar că am mai fost cu încă zece persoane, atunci îmi dă mie liber. „Eu nu pot să vă spun asta”. Atunci a început să înjure ruseşte, era cu pistoul în mână, îl rotea, şi la un moment dat m-a întrebat: „Ce-ai zice dacă te-aş împuşca?” „N-aş zice nimic, că oricum nu mă aştept la altceva, decât moartea ne aşteaptă pe noi. Măcar rămân înmormântată aici”. Aşa curajoasă am fost, s-au mirat şi ei că am vorbit aşa, fără frică. Un subofiţer care era acolo să ne deporteze, unul Zamfir, celălalt nume nu mi-l mai amintesc, a venit la mine şi m-a întrebat: „Nu vrei să te căsătoreşti cu mine, ca să te salvez?” Și atunci i-am spus că eu toată viaţa am zis că trebuie să te căsătoreşti din dragoste. Nu să mă căsătoresc ca să scap, şi după să-mi reproşezee toată vaţa că el m-a salvat. N-am vrut. Nu am regretat refuzul de atunci, chiar dacă în Rusia a fost foarte greu. [Ecaterina Coman, născută Klein, România, pag. 125-126]