Memoria ca zestre. Cartea a III-a 1985-2005

După demascarea plagiatului, Eugen Barbu şi-a depus decoraţiile şi carnetul de Partid la Uniunea Scriitorilor. A fost rugat să le reprimească! Din Partid nu-ţi dai demisia, poţi doar să fii exclus.

Tot în legătură cu E. Barbu, m-am dovedit o proastă cunoscătoare de oameni. L-am adoptat, împreună cu Ali, pentru talentul lui şi pentru că-l consideram băiat modest… Deşi Vasile Dumitrescu mă avertizase că nu prea e aşa.

 Ţin minte că, la 2 Mai, Eugen era deja căsătorit cu Marga  (fostă Butuc, Codrescu), le-am citit din traducerile mele din Ritsos, părea că funcţionăm pe aceeaşi lungime de undă. Până când, în „Luceafărul”, condus de el, a apărut un atac concentric şi tripartit la adresa mea, a lui Ali şi a tatălui meu! Târziu ne-am trezit, dar, mai apoi, toate s-au dovedit coerente, în revista „Săptămâna”, când Eugen a fost securistul, denigratorul breslei, până la urmă fascist şi antisemit („aşchia nu sare departe de trunchi”, tatăl lui natural fiind  N. Crevedia).

George Radu Bogdan publică întâlnirea lui cu Lovinescu, ducându-mă şi pe mine la el într-una din ele.

Autorul crede că eu, la şaptesprezece ani, nu mai eram fecioară atunci, ei bine, da, eram. Şi a avut dreptate maestrul să-mi recomande să trăiesc, să iubesc, mostrele de poezii pe care i le adusesem fiind uscate şi anemice. Cum a avut dreptate şi dacă m-a considerat o jidoavcă urâtă.

Nu pot să uit (re)întâlnirile mele ratate.

Am pomenit de Remy (Sorin Mladoveanu), pe care nu l-am putut revedea din cauza bolii stupide care mă pocnise. L-am pierdut pe Dimos, datorită unei informaţii greşite (mai târziu, în România, Tanasis Fapas mi-a spus despre el că a murit). La Berlin, tot datorită unei informaţii greşite, nu l-am putut revedea pe Heinz Kahlau, lupul cu un fir de nu-mă-uita în bot. Dar, am mai apucat să-l văd pe esenţialul meu prieten, Ovid. S. Crohmălniceanu… [pag. 97-98]