Mircea Eliade. Prizonierul istoriei

Aşa cum arată un fragment din jurnalul său postbelic, în toamna lui 1945 Eliade a discutat cu Eugene Ionesco despre problema fostei sale apartenenţe la Garda de Fier. Problema, aşa cum o înţelege el, este formulată nu în termeni de responsabilitate, ci de psihopatologie şi de vindecare. După decapitarea sa în anii 1938-1939, Garda s-a transformat, conform expresiei lui Eliade, într-un „vampir” care s-a hrănit cu sângele legionarilor ucişi. Vampirul, îi spune el lui Ionesco, va înceta să-i bântuie pe cei vii dacă aceştia vor avea voinţa de a integra „greşelile, crimele, delirul Gărzii” ca să se vindece pe ei înşişi. Ecoul jungian al acestei soluţii este clar: Garda, deşi moartă, e „umbra” prezentă în fiecare dintre adepţii ei, de care aceştia nu trebuie să se îndepărteze, ci pe care, din contră, trebuie să o „integreze” ca să ajungă la adevărata cunoaştere de sine. Regăsim şi în acest fragment importanţa pe care a avut-o mereu în ochii lui Eliade execuţia camarazilor săi arestaţi în septembrie 1939, din care va face mai târziu un moment de răscruce în istoria mişcării legionare. [pag 445]