MISA – Radiografia unei represiuni
Ne strânseserăm cam 50 de yoghini. Eram înconjuraţi, nu ne puteam retrage. Am început să fiu … să fim împinşi, bruscaţi. În această situaţie am ridicat mâinile. Am stat cu mâinile ridicate şi am strigat: „Fără violenţă!”.
La început am fost lovit discret în tibie, cu bocancii. După ce au intrat, ca să zic aşa, în noi, am început să fiu lovit ca un sac de box. Probabil pentru că aveam o constituţie mai robustă pe vremea aia – încă mai făceam sport, aveam şi câteva kilograme în plus faţă de acum. Am luat prima dată pumni în abdomen. Am luat serii- pot să spun serii. Am vrut să mă retrag, dar n-aveam cum, căci eram toţi înghesuiţi. Erau mai multe rânduri de colegi în aceeaşi situaţie, în spatele meu. Trebuia să trec de acei colegi ca să mă pot retrage.
Văzând că rezist la lovituri, au început loviturile cu tonfa. Ştii ce este o tonfă? O armă teribilă. Tonfa poate sta chiar şi în faţa sabiei. Am luat lovituri cu mânerul tonfei care vine în faţă. Trei lovituri am luat şi pot să spun că e un record că am rămas în picioare. Am simţit loviturile până în creier. Le-am simţit în toată fiinţa mea, totuşi am rămas în picioare. Până la urmă am reuşit să mă dau înapoi din primul rând, m-am împiedicat de cineva şi am căzut.
Am luat între timp câteva picioare. Luasem între timp şi pumni în faţă. Am găsit până la urmă o cale spre retragere. Am ieşit din IML cu jandarmii pe urmele noastre. Erau formaţiuni de 2-3 grupuri, poate chiar mai mulţi, care ne spuneau: „Mergi! Mergi! Mergi!”, se ţineau după noi, era un grup de vreo zece. După ce făceam câţiva metri, aceşti jandarmi luau din grup câte un om, făceau un culoar şi îl puneau la pământ. Îl loveau şi pe urmă îl dădeau din mână în mână, dacă mai putea să meargă, dacă nu, veneau doi sau trei sau patru şi îl cărau prin culoarul ăla până la cea mai apropiată dubă.
Am avut norocul să scap de tratamentul ăsta. A fost aşa, un fel de-a v-aţi ascunselea. Le-am trecut printre degete de mai multe ori. Am văzut o staţie de autobuz. M-am gândit că asta este salvarea mea, să pot scăpa de tratamentul pe care îl aveau colegii mei. Spre norocul meu, erau şi mulţi oameni în staţie. Aşteptau autobuzul. Am reuşit să mă strecor printre ei. Autobuzul a venit repede, în două minute. Când s-au deschis uşile, jandarmii s-au pus în faţă. Nu au mai dat voie să intre imeni. Admir iniţiativa oamenilor care au protestat la această acţiune pentru ca să-i lase să urce. Printre oameni am reuşit să intru în autobuz. Autobuzul a luat-o din loc, din sens opus veneau maşini de SPIR, de Poliţie, de jandarmi. Erau 20-30, multe. Era convoi, pot să spun. Cu sirenele puse. Cum a fost în 1989.
În autobuz am început să simt durerea. Până atunci nu o simţisem, doar vedeam aşa, ca într-un film, cum iau lovituri, cum îi vedeam şi pe alţii în aceeaşi situaţie. Am simţit că nu mai pot să îndoi genunchiul. Am simţit ceva lipicios pe faţă. Când am pus mâna, am văzut că aveam sânge. M-am şters. Când respiram, simţeam durere între coaste.[pag.149-150]