Pantelimon Halippa. O viaţă dedicată luptei pentru unitate naţională

După ce a petrecut 3 ani, 8 luni şi 2 zile în închisorile şi lagărele sovietice, în decembrie 1955, Pantelimon Halippa a revenit în ţară, dar în loc să fie adus acasă, a fost dus la Gherla, unde a mai stat la închisoare până în 1957, fără nici o judecată, în pofida stăruinţelor sale de a i se arăta vina pentru care se află în detenţie.
Revenit, în sfârşit acasă, Pantelimon Halippa şi-a găsit familia într-un demisol dintr-o locuinţă străină aflată în strada Muzelor nr. 2 (colţ cu strada Principatele Unite din zona Dealului Patriarhiei), unde a locuit şi el câţiva ani buni, într-o încăpere igrasioasă, total improprie unui trai cât de cât omenesc.
Toate bunurile şi obiectele care fuseseră confiscate de la familia Halippa au devenit proprietate de stat, conform decretului 451/1955 şi completat cu decretul 19/1956. Valorificarea acestora a fost făcută la organizaţiile de stat şi persoane particulare, care aveau drept să cumpere, conform decretului 1507/1956. Cărţile, în număr de circa 1.000, dintre care unele legate în piele, au fost predate la D.C.A. Din verificările făcute ulterior de organele  de securitate  a rezultat că de operaţiunile de confiscare a bunurilor familiei Halippa s-a ocupat o anume Mimi Sacagiu (devenită Iacobovici, după căsătorie) şi care, în anul 1950 avea funcţia de vicepreşedinte al Comitetului provizoriu al Muncipiului Bucureşti, domiciliind în str. Paleologu nr. 4. S-a dovedit, totodată, că această persoană şi-a însuşit unele din bunurile care aparţinuseră familiei Halippa. În urma demersurilor făcute de Pantelimon Halippa la organele de stat pentru restituirea bunurilor şi obiectelor respective, i s-a răspuns, prin adresa nr. 278681 din 29 august 1957, că acestea nu pot fi restituite întrucât sunt „bunuri proprietate de stat”.
În această situaţia dramatică, Pantelimon Halippa a solicitat audienţă la preşedintele Consiliului de Miniştri din acea vreme, dr. Petru Groza, pe care l-a întrebat de ce a fost predat Uniunii Sovietice? Acesta i-a răspuns că n-ar fi ştiut nimic despre acest lucru, pe care l-a pus pe seama „jidancei Ana Pauker” şi a lui (Teohari) „Georgescu-Tâlhărescu”.  La obiecţia lui Halippa că Ana Pauker şi Georgescu i-au fost totuşi miniştri, iar el, ca şef al guvernului, trebuia să ştie ce fac miniştrii săi, Groza a răspuns că pe vrema aceea guverna Moscova şi nu el. În cursul audienţei la Petru Groza, Pantelimon Halippa a ridicat şi problema restituirii locuinţei sale şi a bunurilor confiscate de către comisia Consiliului Popular al Capitalei, având în frunte pe sus-numita Mimi Sacagiu, care între timp emigrase şi devenise cetăţeană a Israelului. Primul-ministru a evitat să se implice în soluţionarea acestei probleme, deviind discuţia spre ideea că „el face o politică de apropiere de China şi acolo îşi pune nădejdea”. Halippa i-ar fi replicat că, „pe vremuri spătarul Milescu a fost în China, dar n-a reuşit a face nimic pentru Moldova”.
Un ajutor a primit Pantelimon Halippa în această perioadă de la Academia Română, care i-a achiziţionat o serie de studii şi colecţia de proverbe moldoveneşti, pe care le strânsese din gura basarabenilor întâlniţi în lagărele siberiene. Cu sprijinul preşedintelui Academiei R.P. Române, prof. Ilie G. Murgulescu, în anul 1963, şi-a redobândit dreptul la pensie, ca fost profesor şi conducător al Universităţii Populare din Chişinău.  Pentru început, i s-a stabilit un cuantum al pensiei de 800 de lei pe lună (majorată la 1500 lei lunar începând de la 1 mai 1966). De menţionat că predecesorul preşedinte al Academiei, Athanase Joja, propusese, încă din 1962, să i se acorde o pensie specială de 1200 lei pe lună. Deşi proiectul fusese votat în unanimitate de prezidiul Academiei, guvernul nu a aprobat propunerea. De asemenea, i s-a acordat o pensie de profesoară şi soţiei sale. [pag. 177-178]