Piteşti: centru de reeducare studenţească

În loc de mâncare, doctorul primea bătaie şi batjocură. Supliciul a durat destul de mult timp, până când disperarea să pună stăpânire pe sufletul lui şi să se hotărască să-şi curme firul vieţii. Dar nu a atentat cu mâna proprie asupra a ceea ce îi fusese dat de Dumnezeu. A vrut să moară de mâna călăilor.
În plină zi, pe şantier, aşa istovit de nesomn şi bătaie, de muncă şi umilinţe nemăsurate, s-a încumetat spre linia de paznici în uniformă, încercând să treacă dincolo. Dar unde? În plină zi şi în mijlocul unei zone împânzite ochi de pază. Oricare dintre ostaşii securişti, fără nici un efort deosebit, putea să îl apuce de mânecă şi să-l aducă din nou între ceilalţi. El abia mai putea merge. N-a alergat deci. Gestul era premeditat şi s-a consumat aşa cum prevăzuse el. Pentru că misiunea celor care păzeau în jur nu era de a salva vieţile celor care, cuprinşi de disperare, ar fi încercat un gest necugetat. Misiunea lor era să lichideze cât mai mulţi, mai ales când li se oferea şi ocazia „legală”. Când doctorul a atins linia considerată primejdioasă, s-a auzit un răpăit scurt. Un securist a descărcat pistolul automat. Doctorul s-a prăbuşit nu departe de el, numai la câţiva metri. Soldatul nu a somat înainte de a trage, pentru că nici nu era necesară somaţia. Nici cerută, de altfel. Câţiva l-au dus în mijlocul brigăzii. Doctorul nu era mort. Rafala de pistol nu-l atinsese decât la picioare. Putea fi salvat. Dar n-a fost aşa. A fost împuşcat în mijlocul studenţilor, uluiţi şi ei de ceea ce vedeau pentru prima dată. Corpul a fost dus în colonie, pentru ca bandiţii să vadă şi să ia aminte, apoi îngropat în cimitirul de la Năvodari, printre alţi colegi de osândă, răpuşi de gloanţe, de foame şi de chinuri; fără cruce, fără slujbă, fără lumânare, aşa cum e obiceiul la comunişti…
Și culmea cinismului, ostaşul care a tras a fost recompensat cu bani, concediu şi avansare! [pag.171-172]