Robii frumosului. Colecţii etnografice particulare săteşti din România

(…) A trebuit să repare casa şi a făcut-o cu mâna lui şi cu ajutorul fiului său, încercând să o restaureze după ştiinţă şi puteri şi să-i redea forma iniţială: a înlocuit componentele din lemn putrede, a tratat lemnul împotriva umezelii şi a cariilor, a făcut tencuieli interioare: „Casa a fost aproape cincizeci la sută distrusă, am refăcut chiar stâlpii de rezistenţă, pietrele, am schimbat bârne, grinzi, treptele, arată acum destul de bine. A fost făcută pe la 1910, cam aşa, deşi anumite elemente sunt mult mai vechi. Uşa, de exemplu, scrie pe ea 1893. Pivniţa e exact cum a fost, doar am reparat, am renovat, am reparat uşa, am schimbat treptele. Acoperişul a fost dărâmat, pe partea asta lăsat, l-am ridicat pe nişte cricuri şi l-am readus la forma iniţială. Am făcut tencuielile necesare în cele două camere, am refăcut pe jos…”
Casa are pod, pivniţă şi trei încăperi, în care se intră direct din cerdac, toate amenajate ca săli de muzeu: „camera de locuit”, „camera de fală”, în care va funcţiona o sală de documentare, şi o bucătărie tradiţională funcţională. Anton Socaciu a îngrădit casa, a săpat în curte o fântână căreia i-a dat un aspect rustic, a lucrat grădina de legume şi a pus pomi fructiferi, a prăsit stupi, căci visul lui este să pună pe picioare o adevărată gospodărie haţegană, în care vizitatorul, după ce află tot ce ştie gazda despre cultura locală, să se poată odihni la umbră, să culeagă un fruct, să guste din miere, să bea un pahar cu apă rece. În curte, a construit şi un coşar după tiparul celor vechi. În lipsa fondurilor care ar face ca lucrurile să se mişte mai repede, plăcera lui cea mai mare este să îmbunătăţească permanent colecţia şi modalităţile de expunere a obiectelor.        
[pag. 165-166]