Să nu plecăm toţi odată : amintiri din România anilor ´50

Acum eram proletari amândoi, dar fiecare de un alt gen. Vlad a lucrat, până la a doua sa arestare, în 1958, ca salariat, cu tot ceea ce însemna aceasta ca organizare a muncii şi supraveghere politică, conform modelului sovietic transplantat în România. A fost repartizat în domeniul materialelor de construcţie folosite pe diverse şantiere, unde se ducea în fiecare zi, plecând de acasă în zori. Programul în întreprindere mai cuprindea, în afară de orele de muncă, nesfârşitele şedinţe politice, hotărâte în orice moment de organizaţia de bază a întreprinderii, munca de lămurire, citirea în comun a Scânteii, întrecerile socialiste, defilările obligatorii sub conducerea agitatorilor politici, manifestaţiile în masă în urma portretelor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin, ale căror chipuri de neşters domnesc încă în memoria acelor timpuri. Controlul politic era exercitat la Sovromconstrucţii, ca în orice întreprindere, birou sau uzină, prin Serviciul de cadre însărcinat cu supravegherea fiecărui salariat şi care deţinea dosarele de care depindea nu numai viaţa profesională, dar şi viaţa intimă şi, de fapt, întreaga viaţă a fiecăruia. Dosarul omului conţinea informaţii personale, autobiografia la zi, precum şi declaraţiile şi informaţiile secrete parvenite la Direcţia de Cadre. Descopeream, încetul cu încetul, faptul că o birocraţie monstruoasă ne supraveghea în permanenţă. Fiecare om trebuia să se obişnuiască a trăi sub teroarea dosarului care-l urmărea peste tot. [pag 43-44]