Sensul vieţii, vol.II

Materialismul istoric era flamura „victorioasă” sub care mărşăluiau nu numai criticii şi ideologii oficiali ai comunismului românesc, dar şi vârfurile intelectualităţii din Vest, un Picasso, un Aragon, J.P. Sartre şi chiar Hemingway, amic cu fraţii Castro. Iată în ce menghină era prinsă elita românească, reacţionând, evident, diferenţiat la presiunile brutale ale aparatului de propagandă ale poliţiei politice. Blaga ? dat afară de la catedră, interzis de a publica şi denunţat de Beniuc în Pe muchie de cuţit ca agent ideologic al idealismului cu nuanţă fascistă, Ion Barbu interzis de a publica şi retras de la catedra sa de matematică de la Politehnică, Călinescu exclus de la catedră, dar având rubrică săptămânală în Contemporanul şi „ales” deputat, Vianu, şef de catedră şi, temporar, ambasador în Iugoslavia, Ralea, ministru ambasador. Deşi par a avea reacţii diferite faţă de tăvălugul comunist, ei constituiau, în bloc, rezistenţa culturală a vechii Românii, împreună cu cei ce se aflau în puşcării, pentru o perioadă mai lungă sau nu, un V. Voiculescu, Șerban Cioculescu, Vl. Streinu, Nichifor Crainic. Unele voci contestatare după revoluţie încearcă o departajare netă între ei „din afară”, cei liberi, şi cei închişi, dar noi ştim, noi care am trăit comunismul ani şi decenii la rând şi avem şi informaţii, că, adeseori, zbirii poliţiei politice arestau pur şi simplu la întâmplare, după un denunţ sau după publicaţiile din Monitorul Oficial de dinainte de război şi din timpul războiului. (Cazul lui Mircea Vulcănescu, ce ocupase un post în administraţia Antonescu). [Pag 13-14]