„Suspect” – Dosarul meu de la Securitate

Pe 22 decembrie 1978, colonelul V. Ionescu, „locţiitor şef direcţie”, şi colonelul Ion Nardin, „şeful serviciului”, au scris din partea Direcţiei a III-a a Ministerului de Interne o scrisoare a Securităţii prin care cereau sprijin în vederea „urmăririi informative” a numitului BOSS WILLEM. Lângă înştiinţarea că locuiesc în Grozăveşti, sunt numiţi doi posibili informatori: Florin Muţu şi Samuel Herescu. N-am nici cea mai vagă idee cine sunt aceşti oameni. Ca motiv suplimentar, pe lângă activităţile mele ca translator pentru Amnesty International, se menţionează: „Are relaţii frecvente cu diplomaţii olandezi”. Aceste relaţii constau în prezenţa mea la ambasadă pentru diferite întâlniri informale sau evenimente sociale, la care eram invitat automat, în mare parte fiindcă în anii aceia nu locuiam în România decât foarte puţini cetăţeni olandezi. În orice caz, colonelul V. Ionescu îi roagă pe subalternii lui într-o notă internă să-i procure informaţii suplimentare despre relaţiile mele cu ambasada.

Informaţiile pe care Securitatea le adunase în legătură cu persoana mea, deşi nu reieşea de nicăieri că aş reprezenta un pericol pentru statul român, erau suficiente pentru a întocmi un „plan de măsuri”. Acest plan a fost redactat de un anume căpitan Ion Boboc, pe patru foi A4 scrise de mână şi care, conform inscripţiei, era strict secrert. Textul datează din 14 februarie 1978.

Numele meu nu apare în document, pentru că se face referinţă la mine doar prin numele meu conspirativ „Willy”, dar data naşterii şi toate celelalte informaţii despre persoana mea sunt adevărate. Sunt amintite activităţile mele ca interpret, deasemenea legăturile  mele cu ambasada, unde „Willy” întreţine legături cu diplomaţii „Barbu”, secretar II, şi cu „Horia”, ataşat, „aflaţi în atenţia Dir III-a”. Nu-mi amintesc ce diplomaţi olandezi s-ar putea ascunde în spatele acestor nume conspirative. Se menţionează şi legăturile mele cu Doru, inclusiv că promit într-o scrisoare să-i aduc lucrurile pe care el mi le solicitase, şi anume „lămpi electrotehnice”. Acestea nu era piese pentru emiţătoare secrete, ci tuburi pentru televizor pe cale le aduceam mereu pentru tatăl lui Doru, Sandu. Acesta reuşea să ţină în viaţă televizorul antic şi de  demuult doar datorită lămpilor pe care le aduceam, pentru că nu se mai vindeau deloc în România, dar şi în Amsterdam începuseră să se găsească din ce în ce mai greu. [pag. 105-106]