Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi

Maghiarii şi românii au acţionat aşadar deopotrivă, în sensul ?omogenizării? Transilvaniei, fie în raport cu Ungaria, după 1867, fie în raport cu România, după 1918. Ambiţia lor supremă a fost aceea de a-i unifica pe toţi membrii comunităţii naţionale într-o singură entitate, iniţial de natură culturală şi simbolică, ulterior de factură politică. Semnificativ este faptul că atât românii, cât şi maghiarii nu au considerat formula statului naţional unitar, centralizat, drept o opţiune oarecare, analizabilă în termeni de eficienţă, ci şi-au imaginat-o ca pe o garanţie a supravieţuirii lor în mijlocul ?seminţiilor străine?, timoraţi în faţa pericolelor reale şi închipuite care îi înconjurau. Formula autonomiei Transilvaniei va fi luată în considerare, tot mai mult, doar ca un paleativ nefericit, în lipsă de ceva mai bun, atunci când raportul de forţe nu permitea exprimarea directă a unei năzuinţe mai îndrăzneţe. Transilvanismul profesat de o parte a elitei maghiare din perioada interbelică va reprezenta o asemenea atitudine cu funcţie de compensare, similară autonomismului românesc în perioada dualistă [pag 95]