Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României”

Utopia „omului nou” l-a extaziat, pur şi simplu, pe Noica. La fel de metodic ca în tratatele sale de filosofie, Noica, o dată cucerit de legionarism, evidenţiază, prin întrebări bine puse, meritele doctrinare ale legionarilor în edificarea ideii de om nou. Este uluitor să vezi o minte metodică şi rece ca a lui Noica şi un talent filosofic de această anvergură puse, conştiincios şi aplicat, în serviciul lui Codreanu; comentatorul avizat al lui Descartes şi Kant descoperă, subit, extaze speculative în Pentru legionari şi în Cărticica şefului de cuib, pe care o găseşte „extraordinară”.
Pentru mine, cazul lui Noica este mai de neînţeles decât acelea ale lui Cioran şi Eliade. La aceştia, datele temperamentale şi afinităţile metafizice explică, în mare parte, întâlnirea şi însoţirea cu legionarismul. Apoi, Eliade a fost cel mai apropiat discipol al lui Nae Ionescu, deci l-a urmat fidel (şi naiv, îmi vine să adaug; căci Nae Ionescu făcea şi un joc politic pe seama legionarilor, în timp ce Eliade intră în această aventură cu toată buna-credinţă de care e în stare) în evoluţia lui politică de extremă dreaptă. Cioran, la rândul său, deşi avea numeroase rezerve faţă de Nae Ionescu şi era conştient de faptul că el a fost acela care „ne-a antrenat în aventura lui personală”, în susţinerea Gărzii de Fier, a fost totuşi admiratorul lui sincer, în destinul căruia – evoluţia de la metafizică la politică – recunoştea, probabil, propria sa traiectorie de moment. Noica, în schimb, prin temperamentul său rece şi prin distanţa reală faţă de Nae Ionescu (preferea cursurile lui P.P. Negulescu acelora ale lui Nae Ionescu), prin formaţia intelectuală mult mai temeinică şi riguroasă, prin refuzul iniţial al istoriei părea, oarecum, la adăpost de extazele îndoielnice ale legionarismului. El s-a convertit la legionarism printre ultimii, în ianuarie 1938; dar, când a făcut-o, a făcut-o deplin, punându-şi întreg talentul maieutic şi filosofia în slujba doctrinei. [pag. 93]