Tare pretențios sună titlul meu, volume au fost scrise pe aceasta temă și vor mai fi, memoria fiind intrinsecă creației. Tot ce vreți să știți despre memorie și literatură se găsește în Timpul regăsit al lui Proust, cel ce a disecat lucrătura memoriei ca nimeni altul, arătând cum hrănește ea literatura, cum scriitorul poate recrea o întreagă lume – pentru a o păstra vie, nemuritoare – tocmai urmărind și recompunând mrejele asociative ale memoriei. (Nu ajunge însă doar Timpul regăsit, e de început cu începutul, citit șase volume și de ajuns la al șaptelea pentru a înțelege ce spune autorul despre cum se recrează trecutul și care este miza scriitorului. Profesoara din mine nu doarme!)   
 
Situl nostru însă nu de literatură se ocupă, ci de istorie orală, prin interviuri, si de istorie recentă, prin prisma memorialisticii. Și totuși: memorialistica poate fi in bunele sale ipostaze literatură, iar literatura poate avea momente de memorialistică. Când se întamplă așa, pentru că literatura adevărată are puteri magice, ea reînvie în noi realități trăite pe care poate le-am uitat – sau care sălășluiesc inactive undeva intr-o memorie adormită: scriitorul ni le readuce în fața ochilor invigorate, autentice, de parcă nu ar fi trecut decenii, și nu ne-am fi obișnuit cu alte imagini, alte lumi și alte feluri de a trăi. Scriitoarea sau scriitorul ne arată că trecutul nu-i trecut, ci supravietuiește bine ascuns în amintire. Așa se întâmplă în fragmente ale celei de-a doua cărți a Irinei Teodorescu, “Les étrangères”, apărută în limba franceză la editura Gaïa Editions în octombrie 2015, http://www.gaia-editions.com/content/les-etrangeres . 
 
Cartea, trebuie spus sus și tare, NU este o carte de memorialistică, ci o creație literară îndrăzneață despre curajul de a-și gasi drumul ca artist, despre curajul de a se găsi pe sine, despre pasiune, despre identitate, despre pericolul de a vrea prea mult, chiar prea multă libertate, dar și despre dragostea de rădăcini și spațiul copilăriei (care, în cazul de față, se petrece in România, pe care eroina principală nu vrea să o părăsească în favoarea Franței, pe care însă o părăsește silită de împrejurări și la care revine de îndată ce revenirea este posibilă, in 1990). Notații ce par memorialistice apar în momentele în care eroina își amintește de orele de tensionată așteptare în sala rece, pustie și gri a aeroportului Otopeni pentru a ieși din țară în anii în care numai cei cu mare noroc sau mari relații puteau ieși legal, de fața jigărită a soldatului ce într-un târziu aduce pașapoartele, și el temător de o autoritate nevăzuta dar atotputernică și nu pusă pe glumă. De neîncrederea și invidia colegelor de școală pentru cea care putea “ieși”. Mai apoi, de imensa bucurie de a reveni în acele prime luni de după Decembrie 1989, în care totul era euforie, nelimitată încredere în ce se va putea realiza acum că a căzut comunismul. Imensa dragoste resimțită față de țara părăsită și bucuria regăsirii. (Inclusiv a covrigilor cu mac și a roșiilor cu gust.) Familiaritatea gesticii, a particularităților limbajului – altfel decât uniformitatea (pentru noi, în primi ani) a lumii în care ne-am strămutat, străini. Și mai apoi, sfârșitul sigur și nu lent al unor instituții care nu mai aveau cum să supravietuiască, al Palatului Telefoanelor de pildă, unde încă la începutul anilori ’90 se aștepta cu orele pentru un apel internațional, legătura fiind facută de doamne prea fardate la ghisee care probabil acum doar în sate indepărtate din țări mult mai estice ca a noastră mai există… dacă mai există.   
 
Am trăit și eu, într-o ipostaza sau alta, toate acele momente. Pentru că cred în importanța de a le reține și arhiva, am pornit situl  Memoria.ro. Doar că eu sunt cu mai mult de două decenii mai în vârstă decât Irina Teodorescu și am trăit anii ‘80 pe deplin matură și conștientă. De aici și fascinația mea față de scriitoarea născută în 1979, care reînvie detalii ale unor situații pe care ori le-a trăit copilă fiind, ori le-a auzit relatate de alții. Ori are o sensibilate ieșită din comun, ori o foarte mare putere de ințelegere. Care din ele, din care mai mult, mă întrebam? Fără indoială, Irina Teodorescu le are pe amandouă, o demonstrează întreaga carte. (Iar umor peste măsură demonstrează in prima ei carte, negru, molipsitor!)
 
Luați cartea în mână deci ca iubitori de literatură , știind în plus că veți găsi în ea fragmente din lumea în care am trăit și noi – regăsirea lor în proza Irinei Teodorescu este doar una din coordonatele de apreciere a vocii ei originale, bogate în trăiri: în cartea ei se împletesc povești de dragoste, basme, ambiții mari, reușite pe măsură, rezistență la norme, visuri, suferință, tristețe, crezuri artistice, viață, moarte, regăsire de sine. Scriind în franceză, ea nu se sfiește să introducă în limba lui Proust, cum o face și prima sa carte, La Malédiction du bandit moustachu, construcții românești mai puțin sau mai bine deghizate (dar și incantații din Miorița și alte basme, acestea nu numai românești). O nouă generație de scriitori apare în Europa, cei ce scriu în limba țării de adopție. Până acum eu doar pe Joseph Conrad îl știam astfel. Cât talent este pe lume! 
 
Vă recomand o minunată recenzie a cărții, tot în limba franceză, o veți găsi pe pagina de Facebook Thomas Man (Radu Bata), scrisă pe 15 octombrie : https://www.facebook.com/thomas.man.9 


Autor: Lidia Bradley