În acea zi însorită de noiembrie în care am stat de vorbă, ne-am plimbat pe malul mării, la Haifa, prin nisip şi apă călduţă, toţi trei încântaţi să trăim împreună momente de destindere. În ultimele săptămâni au înotat în mare în fiecare dimineaţă – îmi povestesc Aviva şi Alon. După ce am degustat o salată la un mic restaurant de pe plajă, ne-am plimbat pe dealurile pe care e construită Haifa, cuprinzând cu privirea oraşul, portul şi marea. „Uite, în acest loc a explodat o bombă, în al doilea război cu Libanul” – îmi arată Alon.
Acasă, pe terasă, ramuri de palmieri şi curmali – ciorchini de flori! – îţi fac semn prin fereastră. În salon, fotolii confortabile, iar pe măsuţele alăturate sunt aparatele Kindle cu o încărcătură de cărţi citite şi încă necitite. Cele două calculatoare sunt în aşteptare. Alon îmi explică cum funcţionează maşina de făcut pâine. Aviva îşi notează să-şi anunţe din timp participarea la o excursie. Pe pereţi, splendoarea peisajelor din călătorii trecute sunt mărturie a dragostei lor pentru natură. În fiecare amănunt se vădeşte determinarea de a orienta existenţa spre ceea ce este plăcut şi interesant. În timpul convorbirii, Alon este alert şi concentrat; Aviva, calmă şi atentă, intervine uneori, din penumbră.

 

 

Ce noroc fantastic am avut!

 
M-am născut în 1938, într-o perioadă în care evreii înţelepţi nu mai făceau copii. Nu întâmplător. Pericolul nazismului era deja destul de real, pentru ca evreii să ştie că se apropie o perioadă primejdioasă. Dacă totuşi m-am născut în acest an, consider că cel mai mare noroc al vieţii mele a fost că asta s-a întâmplat la Timişoara. Privind obiectiv situaţia din Europa, nu ştiu dacă exista pe atunci un loc mai bun decât Timişoara pentru sosirea pe lume a unui copil evreu. Şi asta din două motive: economic şi politic. Datorită belşugului caracteristic Banatului, viaţa putea să decurgă normal în cei mai grei ani ai războiului, spre deosebire de toată Europa, inclusiv cea occidentală. Oamenii, în acea perioadă, sufereau de lipsa alimentelor şi mulţi trăiau în mizerie nu numai în ţările care participau la război, în Anglia, de pildă, sau Franţa, ci chiar şi în Elveţia. Condiţiile politice prielnice de la Timişoara sunt mai greu de explicat; cred că mult s-a datorat norocului. Astăzi ştim că, în toamna lui 1942, exista un plan aprobat de guvern de a-i deporta pe evreii din Timişoara şi din Ardealul de Sud, decizie anulată în ajunul zilei programate. Datorită acestor circumstanţe, noi aproape că nu am simţit războiul. În plus, Timişoara era departe de câmpurile de luptă.
Toate aceste lucruri împreună au constituit un noroc fantastic. Evreii nu au fost deportaţi şi nici nu s-au adoptat legi antisemite prea dure. E drept că, în 1940, farmacia familiei noastre a fost românizată. Dar şi aici am avut noroc, farmacia fiind dată unei familii de farmacişti, ea româncă, el german, soţii Ionescu-Heyer, oamenii cei mai cumsecade pe care i-am cunoscut în copilăria mea. De la ei am primit cadourile cele mai mari de ziua mea de naştere şi de sărbători, iar salariul lui tata era mai ridicat decât cel primit în trecut de la tatăl lui, proprietarul farmaciei. La un moment dat, tata a fost luat la muncă forţată la Odesa, unde a lucrat tot ca farmacist; dar după câteva luni s-a întors acasă bine sănătos. Din toate punctele de vedere, am avut o copilărie fericită în anii războiului, ferită de toate neplăcerile, nemaivorbind de persecuţia antisemită. Nu ştiu câţi dintre foştii timişoreni ştiu să aprecieze aceste împrejurări favorabile, de excepţie, de care am avut parte.
Am încercat să văd prin ce au trecut alţi oameni, de aceeaşi vârstă şi în aceeaşi epocă, dar care trăiau în alte părţi, de pildă scriitorul Aharon Appelfeld[1], născut la Cernăuţi, sau Tomi Lapid[2], născut la Novi Sad, la câţiva zeci de kilometri de Timişoara. Nu mult mai în vârstă decât mine, nu numai că amândoi şi-au pierdut unul din părinţi în Holocaust, dar au fost izgoniţi din întregul univers al copilăriei lor. Prin ce primejdii teribile au trecut şi cât noroc au avut că au rămas în viaţă! Pare de necrezut că eu am avut parte de o copilărie liniştită în această oază care a fost Banatul, în anii războiului.
Războiul a ajuns şi la Timişoara, dar cele câteva bombardamente izolate au fost pentru mine ca o aventură. În nopţile când era alarmă, tata şi un vecin de-al nostru mă puneau într-o pătură şi mă duceau într-un adăpost săpat în grădina casei, căci nu aveam pivniţă. Eu mă trezeam în pătură, în groapa aceea, şi îmi imaginam că sunt într-o poveste captivantă.
După 23 august 1944, când germanii erau în retragere, controlul asupra Timişoarei a trecut de vreo două ori de la ruşi la germani şi înapoi. În perioada asta noi ne-am refugiat, ceea ce pentru mine a fost un fel de vilegiatură. Asta este una dintre amintirile care mi s-au întipărit adânc în memorie. Dimineaţa am ieşit cu două valize la bulevardul Take Ionescu, ce era aproape de strada noastră, strada Semenic. Am oprit o căruţă cu care am ajuns la Topolovăţ, la Recaş, în tot felul de sate – prima ocazie pentru mine să văd un sat. Era în ’44, în septembrie, după ce România s-a alăturat Armatei Roşii. Am dormit într-un hambar în care se usca tutun şi am văzut animale de fermă.
Şi asta a fost pentru mine o aventură. De două ori ne-am refugiat aşa, o dată într-un tren care a fost mitraliat de nemţi din avion, însă nimeni nu a fost rănit. Am auzit doar gloanţele pocnind pe acoperişul vagoanelor şi atunci trenul s-a oprit şi am cumpărat lubeniţă de la ţărani şi am mâncat. (Râde) Copil mic fiind, toate acestea au fost pentru mine vacanţe, aşa că am numai amintiri plăcute din război. Ţin minte când a fost proclamat sfârşitul războiului şi am auzit sirena fabricii – fabrica ILSA era nu departe de casa noastră – iar mama mi-a explicat că de acum o să fie pace. Eu nu ştiam ce e pacea şi atunci mama mi-a explicat că nu o să mai fie alarme şi o să fie mult mai bine, totul o să fie mai bine. Eu nu prea înţelegeam ce poate fi mai bine decât cum a fost...