Buclele roşii, pistruii şi zâmbetul larg sunt primele mele amintiri despre Andris când aveam amândoi opt ani. Ne-am întâlnit apoi la tot câţiva ani la Timişoara, la Viena, la Köln, Düsseldorf şi Geneva, apoi în Statele Unite, l-am văzut pe Andy student implicat în revoltele studenţeşti din '68, câţiva ani mai târziu, la începutul carierei sale universitare, apoi împreună cu Kiki, dragostea lui din prima tinereţe. De fiecare dată regăseam zâmbetul, spiritul vioi şi interesul lui pasionat pentru oameni şi tot ce se petrece în lume. Ne înţelegeam din puţine cuvinte, unul continua gândul celuilalt, uniţi prin sensibilitatea de copii unici ai unor părinţi marcaţi de Shoah.

Copilul unic al unei familii de evrei unguri

 
Ţi-ai cunoscut bunicii dinspre partea mamei?
Nu, nu, nu i-am cunoscut. Bunicii mei, toţi patru, au pierit la Auschwitz. Tatăl meu şi mama mea au supravieţuit în această faimoasă bulă, Temesvár, Timişoara, care e unul dintre puţinele locuri din care nu s-au deportat evrei. Evreii din partea de est a României, din Moldova, Basarabia şi din alte părţi din est au fost victimele crimelor atroce comise de români, iar în partea de nord a Transilvaniei, care prin Dictatul de la Viena, din 1940, a devenit Ungaria, evreii au fost deportaţi şi în mare parte exterminaţi, mai ales începând din 1944. Aşadar, rudele care locuiau în Satu Mare sau Oradea au fost deportate. Părinţii mamei au fost deportaţi şi omorâţi, părinţii tatălui meu au fost deportaţi şi omorâţi. Cei patru fraţi şi surori ai tatălui meu au fost deportaţi; doar doi s-au întors.
Părinţii mei s-au stabilit înainte de război în Timişoara. O întrebare la care tata nu mi-a dat niciodată un răspuns satisfăcător este de ce a rămas el în 1940 în România, pe vremea aceea condusă de un regim fanatic antisemit, guvernat de Garda de Fier, în timp ce în Ungaria situaţia era proastă, dar totuşi tolerabilă. Regimul Horthy era un regim autoritar conservativ, dar nu chiar fascist fanatic, astfel că, dacă e să te iei după indicatorii normali de supravieţuire, ar fi fost mai rezonabil ca, în 1940, să te muţi din România în Ungaria. A rămas la Timişoara, ceea ce i-a salvat viaţa sau măcar l-a cruţat de oroarea de la Auschwitz. Cert este că tatăl meu şi fratele lui mai mare, Benö (Benjamin), care după război a plecat în Israel, au supravieţuit în Timişoara.

Părinţii mei erau evrei unguri, tipici pentru Europa Centrală. Tata, fiind cel mai tânăr dintre fraţi şi singurul care a mers la universitate, era cel mai cosmopolit dintre ei. Sanyi, fratele lui mai mare, vorbea perfect idiş, dar deloc germană, pe când tatăl meu nu vorbea idiş deloc, dar ştia foarte bine germană, chiar dacă încurca pe der, die, das şi avea un puternic accent maghiar. Îi citise pe Petöfi, Madách şi Arany, cunoştea istoria Ungariei, bătăliile (printre care legendara înfrângere de la Mohács), regii şi miniştrii unguri. Era un om de şcoală veche, un caracter autentic habsburgic. Ca evreu era un aşa-numit neolog, la intersecţia între reformat şi conservativ. Nu era prea religios, nu ţinea caşer, nu vorbea idiş, nici ebraică, era un evreu care mergea de Roş Haşana şi Iom Kipur la sinagogă, ştia să daven, să se roage, fără să înţeleagă ce citea. Se simţea evreu în toate accepţiile cuvântului. Era un sionist convins, care credea că Statul Israel este soluţia pentru evrei şi se simţea vinovat pentru că nu a avut curajul să facă alia. Pe patul lui de moarte, în aprilie 1990, mi-a spus cât de mândru este de realizările mele ca profesor la universităţi de elită din Statele Unite şi cum viaţa mea era, în esenţă, o revanşă pentru el, căci ar fi preferat să facă o carieră universitară şi nu una de om de afaceri. Tatăl meu a avut o viaţă fericită, în ciuda evenimentelor istorice oribile la care a fost martor şi în ciuda pierderilor pe care le-a suferit. Dar am simţit că regretul lui venea din faptul că a fost „doar” un om de afaceri şi din faptul că nu a reuşit să se stabilească nici în Israel şi nici în Statele Unite, cele două ţări la care ţinea din toată inima.

Mama provenea dintr-o clasă socială superioară. Aşa cum se cuvenea la fetele din acest mediu, primea lecţii particulare şi mergea la Budapesta în fiecare an să-şi dea examenele, astfel că prima oară când a intrat într-o sală de clasă a fost când a început Universitatea.
Aici l-a cunoscut pe tatăl meu, ea era în anul întâi, tatăl meu, cu şapte ani şi jumătate mai în vârstă decât ea, era la sfârşitul studiului. Mama era, folosind un termen care îmi displace, mai „cultivată” decât el, cultivată în sensul convenţional, adică ştia mai multe decât tata despre Bach, Beethoven şi Brahms, despre Goethe, Schiller şi Lessing. Ea avea misiunea de a-mi transmite cultura, îmi citea, de pildă, Odiseea şi Iliada în germană. Nu exista niciun motiv pentru care o traducere în limba maghiară nu ar fi fost tot atât de adecvată, din moment ce Homer a scris în greacă, dar, conform ierarhiei valorilor culturale din acea epocă, cultura germană deţinea un rang superior faţă de cultura maghiară. Era, de asemenea, firesc să am o guvernantă germană.
Întotdeauna le spun studenţilor mei cât de puternică era cultura germană în Europa Centrală până la al Doilea Război Mondial şi chiar după acest război. Un caz tipic: familia Markovits din Timişoara, la începutul anilor 1950. Dacă un antropolog ar fi venit la noi acasă, pe strada Kutuzov, ar fi văzut discuri de Bach, Beethoven, Haydn, Mozart, Brahms, o bibliotecă bogată, cu scriitori clasici, Schiller, Goethe, Lessing, Heine (evreu, desigur), în fine şi nişte autori maghiari, dar nu ar fi văzut nici cel mai mic indiciu că aceste capodopere au fost create de reprezentanţi ai aceleiaşi culturi în numele căreia au fost comise crimele Holocaustului.

Îmi amintesc în acest context că prietenul meu de la Harvard, Guido Goldman, al cărui tată a fost Nahum Goldman[1], îmi povestea că şi el a avut o guvernantă germană şi că, atunci când s-a aflat că era nazistă, adică era o simpatizantă a naziştilor la New York, mamei lui i se părea atât de important ca fiul ei să înveţe o germană impecabilă, încât nu a dat-o afară. Pentru evreii germani şi evreii maghiari germanizaţi, cultura germană a rămas sacrosanctă şi, practic, neîntinată de crimele naziste şi de Auschwitz.
Aşadar, mama mi-a transmis primele elemente de cultură, cu ea am mers la concerte, la Capitol[2], iar tatăl meu e cel cu care mă distram, cu el mergeam la fotbal, mergeam cu tramvaiul, în special în cartierul în care locuiai tu, dragă Györgyi. Era o fabrică de bere lângă tine, pe care o numeam a kalapos gyár, fabrica cu pălărie, deoarece pe acoperiş avea un fel de dispozitiv, cred că un dispozitiv de filtrare, care mă fascina. Împreună cu tata mergeam în gară să urmărim ore întregi vagoanele care erau împinse de locomotive. De atunci mi se trage pasiunea pentru trenuri electrice. Deci cultura timpului liber era domeniul tatii, cultura de nivel înalt era domeniul mamei. Niciodată nu am făcut ceva împreună, toţi trei. Cred că mama mea era deja bolnavă, astfel că realmente nu îmi amintesc ca toţi trei să fi mers undeva. Deci mergeam cu tatăl meu cu tramvaiul, la gară, la trenurile de marfă, tot cu el la fotbal, iar cu mama mea, la concerte, cu ea citeam cărţi.